Dumnezeu la început se întâlnea cu omul în făptura Sa în fiecare dimineață, de aceea Spurgeon, prințul predicatorilor spunea că ceasul de dimineață poartă aur în gură.
În dimineața în care Adam a lipsit de la această întâlnire, a încetat comunicarea recoprocă.
Între viță și mlădiță nu există intermitență nici măcar de-o clipă. La om o lipsă de comunicare cu oxigenul, mai mare de trei minute este fatală. Noi sântem vița pe care grădinarul o udă în fiecare clipă.
Saul putea întrerupe comunicarea cu Dumnezeu, Samuel nu. David putea întrerupe comunicarea cu Dumnezeu, fie în cazul Bat-Șeba fie cu numărătoarea, Natan, nu. Împăratul Ezechia putea să întrerupă comunicarea cu Dumnezeu cu ocazia vizitei solilor din Babilon, prorocul Isaia nu.
De aici se vede importanța prorocilor autentici în biserici.
În toate cele patru cazuri ca și în multe altele, vedem ce importantă este menținerea permanentă a comunicării cu Dumnezeu.
Iona pierzând comunicarea cu Dumnezeu aleargă pretutindeni, dar în zadar, el nu se redresează până nu reia comunicarea cu Dumnezeu, chiar în pântecele balenei.
Între noi mai ales acum putem comunica în multe feluri, dar cu Dumnezeu numai într-unul: și anume prin rugăciune.
Ștințific s-a demonstrat că fiecare creier are o lungime proprie de undă, pe care Eclesiastul la 3-11 o numește „gândul veșniciei„ ca o antenă pentru păstrarea permanentă a comunicării.
Cea mai cumplită perioadă de pe navele cosmice este atunci când la întoarcere întrând în atmosfera pământului, datorită căldurii excesive ce se produce pentru câteva minute se întrerupe comunicarea cu centrul de comandă.
Când Fiul pe cruce constată acea prima și ultima intermitență în comunicarea cu Tatăl, din cauza norului întunecat al păcatelor noastre, strigă îndurerat „Dumnezeul meu pentru ce M-ai părăsit„
Acolo în Patmos am realizat împortanța comunicării. Când Dumnezeu îl invită pe Ioan spunându-I „suie-te aici„, distanța infinită din grotă până la tronul lui Dumnezeu, pentru care mergând cu viteza luminii de 300 mii de chilometri pe secundă nici în 50 de miliarde de ani lumină nu ar fi putut ajunge, Ioan o parcurge într-o secundă.
Pentru noi copii lui Dumnezeu cel mai mare privilegiu este acela pe care l-a avut și Ioan, ca printr-o permanentă comunicare a rugăciuni șă ne putem desfăta, în fgăduințele Sale nespus de mari și scumpe prin care ne spune Petru ne facem părtași naturii firii Sale Dumnezeești; amin!
În dimineața în care Adam a lipsit de la această întâlnire, a încetat comunicarea recoprocă.
Între viță și mlădiță nu există intermitență nici măcar de-o clipă. La om o lipsă de comunicare cu oxigenul, mai mare de trei minute este fatală. Noi sântem vița pe care grădinarul o udă în fiecare clipă.
Saul putea întrerupe comunicarea cu Dumnezeu, Samuel nu. David putea întrerupe comunicarea cu Dumnezeu, fie în cazul Bat-Șeba fie cu numărătoarea, Natan, nu. Împăratul Ezechia putea să întrerupă comunicarea cu Dumnezeu cu ocazia vizitei solilor din Babilon, prorocul Isaia nu.
De aici se vede importanța prorocilor autentici în biserici.
În toate cele patru cazuri ca și în multe altele, vedem ce importantă este menținerea permanentă a comunicării cu Dumnezeu.
Iona pierzând comunicarea cu Dumnezeu aleargă pretutindeni, dar în zadar, el nu se redresează până nu reia comunicarea cu Dumnezeu, chiar în pântecele balenei.
Între noi mai ales acum putem comunica în multe feluri, dar cu Dumnezeu numai într-unul: și anume prin rugăciune.
Ștințific s-a demonstrat că fiecare creier are o lungime proprie de undă, pe care Eclesiastul la 3-11 o numește „gândul veșniciei„ ca o antenă pentru păstrarea permanentă a comunicării.
Cea mai cumplită perioadă de pe navele cosmice este atunci când la întoarcere întrând în atmosfera pământului, datorită căldurii excesive ce se produce pentru câteva minute se întrerupe comunicarea cu centrul de comandă.
Când Fiul pe cruce constată acea prima și ultima intermitență în comunicarea cu Tatăl, din cauza norului întunecat al păcatelor noastre, strigă îndurerat „Dumnezeul meu pentru ce M-ai părăsit„
Acolo în Patmos am realizat împortanța comunicării. Când Dumnezeu îl invită pe Ioan spunându-I „suie-te aici„, distanța infinită din grotă până la tronul lui Dumnezeu, pentru care mergând cu viteza luminii de 300 mii de chilometri pe secundă nici în 50 de miliarde de ani lumină nu ar fi putut ajunge, Ioan o parcurge într-o secundă.
Pentru noi copii lui Dumnezeu cel mai mare privilegiu este acela pe care l-a avut și Ioan, ca printr-o permanentă comunicare a rugăciuni șă ne putem desfăta, în fgăduințele Sale nespus de mari și scumpe prin care ne spune Petru ne facem părtași naturii firii Sale Dumnezeești; amin!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu