Înţelepciunea care vine de sus, şi pe care a primit-o orbul din naştere din Ioan 9, odată cu vederea, este mai întâi curată ne spune Iacov.
El nu ştia multe deoarece fiind orb nu avea cum să înveţe dar, după întâlnirea cu Domnul Isus, devine o creaţie nouă.
Cei ce pretind că ştiu multe nu ştiu nimic bine. Ce ştia orbul vindecat era un singur lucru, dar î-l ştia bine.
Ford avea nevoie de muncitori, şi au venit mulţi să se angajeze, dar fiecare fiind întrebat ce ştie să facă, se lăuda că ştie orice, crezând că spunând aşa vor fi sigur angajaţi, dar toţi cei ce vorbeau astfel au fost trimişi acasă unde vor primi răspunsul care a fost negativ. Unul singur a spus că este electrician, şi numai asta ştie bine. A fost pe loc angajat.
Putem ştii multe, dar dacă nu ştim sigur că ne-am născut orbi, şi că vindecarea vine numai de la Domnul, nu ştim nimic. Acest totul al nostru, este considerat nimic de Dumnezeu.
Filozoful de pe lac ştia multe, dar nu ştia să înoate, barcagiul nu ştia altceva nimic, dar ce ştia bine era să înoate, şi când a venit vârtejul pe lac, filozoful s-a înecat, iar barcagiul s-a salvat.
Aşa cum un gospodar vede mâna sa în tot ce-l înconjoară şi noi vedem Mâna Domnul în tot ce este în jurul nostru.
Dacă ne lipseşte ceva spune proorocul Isaia, nu înseamnă că Mâna Sa este prea scurtă, ci păcatele noastre pun un zid de despărţire.
O fetiţă săracă dorind nişte bomboane s-a dus să ceară la băcanul de la colţul străzii, şi băcanul i-a spus să bage mâna în borcan şi să ia, dar fetiţa, merge mai departe şi î-i arată că mâinile sale sunt mici şi-l roagă dacă este atât de bun să bage mâna lui, că e mai mare şi să-i scoată bomboanele respective.
Ce lecţie pentru noi, din care învăţăm că mâna Sa e nu numai mare dar şi plină de îndurare.
„Trebuia să treacă prin Samaria„ Ioan 4-4.
„Trebuie să fie mântuiţi„ Faptele Apost. 4-12. „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu„ Fapte 5-29.
Pentru că Evreii nu aveau a face cu Samaritenii, Domnul Isus trebuia şi în această privinţă, ca în toate privinţele, să ne dea un exemplu că trebuie să ne iubim unii pe alţii, chiar şi pe vrăjmaşi.
Mântuirea nu este o opţiune, cum cred unii ci un imperativ, ne arată Cuvântul lui Dumnezeu în textul de mai sus.
Domnul Isus a spus că nu ne foloseşte la nimic dacă am avea toată lumea şi ne-am pierde sufletul, deci prioritatea nr. 1 a vieţii trebuie să fie „mântuirea„ ceea ce doreşte şi Dumnezeu.
În ceeace priveşte ascultarea, de asemenea nu trebuie să mai comentăm. Ascultarea face mai mult decât jertfele.
Nimic şi nimeni de pe pământ nu are voie să intre în concurenţă cu Dumnezeu în ceeace priveşte ascultarea.
„Nu este nici-un mijlocitor între Dumnezeu şi oameni decât Omul Isus Hristos„
Toate costurile mari ale vieţii materiale se datoresc numărului mare de intermediari, de la producător la consumator.
Dar dacă în acest domeniu preţul se plăteşte în bani, când este vorba de intermediarii de pe tărâm spiritual, preţul se plăteşte cu viaţa.
Dacă Dumnezeu a decretat că omul trebuie să aibă o relaţie directă cu Dânsul, de unde au inventat unele religii cu pretenţii intermediarii sau duhovnicii, care trebuie plătiţi destul de mult.
Toate nevoile sufleteşti, sunt imperioase ca şi cele trupeşti.
Când ne este foame sau sete, nimeni nu recurge la intermediari.
În predica de pe munte suntem invitaţi ca cele trei practici creştine, rugăciunea, postul, şi binefacerea, trebuie să fie făcute, în intimitate personală cu Dumnezeu.
Proorocul Zaharia în cap. 12-10 asociază aceste două cuvinte, deoarece, cele două duhuri nu se pot despărţii niciodată duhul îndurării de duhul rugăciunii.
Adevărata cauză a lipsei rugăciunii în viaţa noastră, este lipsa duhului de îndurare.
Suntem îndurători numai cu noi înşine nu însă şi cu alţii şi tocmai de aceea nu ne putem ruga pentru alţii.
Înţelepciunea care vine de sus este plină de îndurare şi de roade bune.
Cred că această întrebare pusă Fiului lui Dumnezeu şi relatată de Evanghelistul Ioan este culmea cutezanţei şi a tupeului omenesc.
Faptul că un vierme al pământului poate folosi o asemenea expresie este dovada decăderii fără limite a naturii omeneşti.
Răspunsul putea fi foarte diferit, de la un cutremur de pământ, la foc din cer, ca să dovedească cine este şi ce poate, dar ca totdeauna şi de data aceasta a fost pe măsura iubirii întrupate.
Dacă mă slăvesc Eu însumi, slava mea nu este nimic, dar Cel ce mă slăveşte este Tatăl Meu.
Oamenii mici totdeauna se dau mari, dar oamenii mari totdeauna se văd mici.
Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez, aşa a zis Ioan Botezătorul, şi aşa zice luna, oridecâteori răsare soarele.
„Ca să ştiu să înviorez cu vorba, pe cel doborât de întristare„
Iscusinţa trebuie demonstrată de practica înviorării celor doborâţi de întristare, nu de vorbe frumoase care nu satură nici o pisică, aşa spunea Spurgeon, prinţul predicatorilor.
Foarte mulţi sânt doborâţii, dar foarte puţini sânt încurajatorii. Proorocul Amos în cap. 6-5 ne spune că mulţi se socotesc iscusiţi ca David, dar aiurează în sunetul alăutelor, beau vin din pahare largi, dar nu se întristează de prăpădul lui Iosif.
Dealtfel tot capitolul 50 din Isaia ca şi iscusinţa de a ridica pe cei căzuţi, erau proorocii despre lucrarea ulterioară după sute de ani împlinită de Domnul Isus.
„Cei ce se încred în Domnul sunt ca muntele Sionului care nu se clatină niciodată„
„Frumoasă înălţime bucuria întregului pământ„
„Din Sion care este întruparea frumuseţii desăvârşite de acolo străluceşte Dumnezeu„
Am fost pe cei opt munţi principali din Israel, dar muntele Sionului, este fără egal.
Omul care se încrede în om este blestemat ca să nu mai vadă niciodată fericirea, iar omul care se încrede în Dumnezeu, este răsplătit cu binecuvântările Sionului, despre care am citat doar câteva, în versetele de mai sus.
Încrederea în oameni este comparată cu trestia frântă a Egiptului, iar încrederea în Dumnezeu, cu falnica măreţie şi stabilitate a Sionului.
Cele mai multe dureri de pe pământ se datorează decepţiilor pe care le generează excesiva noastră încredere în oameni.
Trebuie să-L urmăm pe Domnul Isus şi în această privinţă cu atât mai mult, deoarece noi nu putem vedea dincolo de paravanul aparenţelor.
Iată motivul pentru care Dânsul nu se încredea nici chiar în cei care crezuseră în El, poate tocmai că la baza credinţei lor stătea faptul că văzuseră semne şi minuni.
Domnul Isus nu era un iluzionist, iar atunci când o parte î-L părăsesc, vedem la Ioan 6 că zice celorlalţi, "voi nu vreţi să vă duceţi?".
Nu se încredea în oameni, deoarece ştia ce este în om, iar noi ne încredem deoarece nu ştim ce este în om, căci dacă am ştii şi noi ca Dânsul, nu am mai face atâtea greşeli.
Dumnezeu nu vrea să împartă slava încrederii Sale cu nici un muritor şi de aceea cei ce se încred în semenii lor sunt blestemaţi, iar cei ce se încred în Domnul sunt binecuvântaţi.
După distrugerea Ierusalimului, un grup de 1000 de Evrei s-au încrezut într-un comandant fanatic şi au adunat merinde pe un platou strategic, Masada, în dreptul Mării Moarte, la o altitudine de 500 m.
Romanii au asediat Masada trei ani, au format rampe până la acea înălţime, au creat o breşă şi au cucerit-o, dar din cei o mie de zeloţi numai şase mai erau vii, restul s-au sinucis.
Am ajuns acolo cu telecabina şi am văzut încă odată că orice comandant omenesc falimentează dar cei ce se încred în Domnul nu vor fi daţi de ruşine ci de ruşine vor fi daţi ce ce-L părăsesc fără temei Ps. 25.
Înţelepciunea care vine de sus, şi pe care a primit-o orbul din naştere din Ioan 9, odată cu vederea, este mai întâi curată ne spune Iacov. 
