Ce înseamnă altceva

1 Mântuirea este darul lui Dumnezeu, şi se capătă prin credinţă nu prin fapte ca să nu se laude nimeni Efeseni 2.
2 Altceva: fapte bune, spovedanii, rugăciuni către sfinţi, posturi, canoane, etc.
3 Faptele bune: rugăciunea, postul, sunt consecinţele mântuirii, cum roadele nobile sânt urmarea altoirii, nu condiţia sa.
4 Nu este nici un mijlocitor între Dumnezeu şi om decât omul Isus Hristos.
5 Altceva: intermediarii, ca preoţi, papi, rabini, pastori, care trebuie să fie slujitori nu conducători. Unul singur este Capul Bisericii. Să nu numiţi pe nimeni Rabi, Unul singur este Învăţătorul vostru.

Ce înseamnă altceva

1 Mântuirea este darul lui Dumnezeu, şi se capătă prin credinţă nu prin fapte ca să nu se laude nimeni Efeseni 2.
2 Altceva: fapte bune, spovedanii, rugăciuni către sfinţi, posturi, canoane, etc.
3 Faptele bune: rugăciunea, postul, sunt consecinţele mântuirii, cum roadele nobile sânt urmarea altoirii, nu condiţia sa.
4 Nu este nici un mijlocitor între Dumnezeu şi om decât omul Isus Hristos.
5 Altceva: intermediarii, ca preoţi, papi, rabini, pastori, care trebuie să fie slujitori nu conducători. Unul singur este Capul Bisericii. Să nu numiţi pe nimeni Rabi, Unul singur este Învăţătorul vostru.

Nimic altceva decât Isus Hristos.

Deşi deviza creştinismului este definită foarte clar de Apostolul si Invatatorul nostru Pavel Corintenilor prin versetul „nu am vrut să ştiu nimic altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit", tocmai altceva decât Isus, acum întâlnim la fiecare pas în cele mai multe religii aşa numite creştine.

Confuzia fatală se face între cele două cuvinte, şi anume în timp ce Biblia ne spune nimic altceva, oameni au înlocuit adjectivul nimic altceva, cu adjectivul totul altceva.

Isus tăcea. Matei 26 - 63

„În vremuri ca acestea înţeleptul trebuie să tacă deoarece sunt vremuri rele„ Amos 5-13.

Dacă nu greşeşte cineva în vorbire ne spune Iacov, este un om desăvârşit, şi acest om a fost Domnul Isus.

Domnul Isus nu tăcea că nu avea ce spune, ci tăcea căci astfel împlinea Cuvântul lui Dumnezeu, din proorocul Amos.

Tot ce făcea Domnul Isus, împlinea ce era scris cu privire la Dânsul. A ştii când trebuie să vorbeşti, şi când trebuie să taci este o artă divină, pe care o învăţăm numai la picioarele Domnului.

Proorocul Isaia ne spune în cap. 6 că numai după ce limba sa a fost atinsă de cărbunele din focul de pe altar, nelegiuirea sa a fost ispăşită, şi a putut transmite mesajul divin pentru popor.

Solomon ne spune că şi prostul ar trece ca înţelept dacă ar tăcea. Mai mulţi oameni au pierit prin vorbe decât prin sabie.

A învăţa tăcerea, este nevoie de mai multă înţelepciune decât pentru a învăţa, elocinţa. „Vorba-i de argint, tăcerea-i de aur„

Sfinţia Sa devine sfinţia noastră.!

A fost făcut pentru noi sfinţire.

Noi niciodată nu puteam fi făcuţi pentru Dânsul, sfinţire de noi deşi mulţi încearcă prin ei înşişi acest lucru. Monahismul evident a produs unele valorii morale dar sfinţirea este lucrarea exclusivă a lui Dumnezeu. Noi suntem lutul care doar se lasă lucrat.

Pasărea Măiastră a lui Brâncuşi licitată la New York cu douăzeci de milioane de dolari, nu ar pretinde niciodată că aşa s-a născut.

În umilinţa sa autorul, fiind felicitat a răspuns că nu are nici un merit, şi că tot ce a făcut el a fost să o elibereze, din captivitatea pietrei, dar ea era acolo.

„Tot ce facem noi Tu împlineşti pentru noi„
Ca unul care am trăit atâta timp în mănăstiri, am fost deranjat de faptul că adjectivul „sfinţia sa„ poate fi pretins şi acceptat de nişte oameni cu funcţii religioase.

Când un tânăr î-I spune Domnului Isus: Bunule Învăţător, imediat Singurul care merita acest nume. ripostează spunând, Unul singur e bun, Dumnezeu.

Una ştiu: am fost orb acum văd.

Înţelepciunea care vine de sus, şi pe care a primit-o orbul din naştere din Ioan 9, odată cu vederea, este mai întâi curată ne spune Iacov.

El nu ştia multe deoarece fiind orb nu avea cum să înveţe dar, după întâlnirea cu Domnul Isus, devine o creaţie nouă.

Cei ce pretind că ştiu multe nu ştiu nimic bine. Ce ştia orbul vindecat era un singur lucru, dar î-l ştia bine.

Ford avea nevoie de muncitori, şi au venit mulţi să se angajeze, dar fiecare fiind întrebat ce ştie să facă, se lăuda că ştie orice, crezând că spunând aşa vor fi sigur angajaţi, dar toţi cei ce vorbeau astfel au fost trimişi acasă unde vor primi răspunsul care a fost negativ. Unul singur a spus că este electrician, şi numai asta ştie bine. A fost pe loc angajat.

Putem ştii multe, dar dacă nu ştim sigur că ne-am născut orbi, şi că vindecarea vine numai de la Domnul, nu ştim nimic. Acest totul al nostru, este considerat nimic de Dumnezeu.

Filozoful de pe lac ştia multe, dar nu ştia să înoate, barcagiul nu ştia altceva nimic, dar ce ştia bine era să înoate, şi când a venit vârtejul pe lac, filozoful s-a înecat, iar barcagiul s-a salvat.

A vedea mâna Domnului.

Aşa cum un gospodar vede mâna sa în tot ce-l înconjoară şi noi vedem Mâna Domnul în tot ce este în jurul nostru.

Dacă ne lipseşte ceva spune proorocul Isaia, nu înseamnă că Mâna Sa este prea scurtă, ci păcatele noastre pun un zid de despărţire.

O fetiţă săracă dorind nişte bomboane s-a dus să ceară la băcanul de la colţul străzii, şi băcanul i-a spus să bage mâna în borcan şi să ia, dar fetiţa, merge mai departe şi î-i arată că mâinile sale sunt mici şi-l roagă dacă este atât de bun să bage mâna lui, că e mai mare şi să-i scoată bomboanele respective.

Ce lecţie pentru noi, din care învăţăm că mâna Sa e nu numai mare dar şi plină de îndurare.

Imperativul "trebuie".

„Trebuia să treacă prin Samaria„ Ioan 4-4.
„Trebuie să fie mântuiţi„ Faptele Apost. 4-12. „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu„ Fapte 5-29.

Pentru că Evreii nu aveau a face cu Samaritenii, Domnul Isus trebuia şi în această privinţă, ca în toate privinţele, să ne dea un exemplu că trebuie să ne iubim unii pe alţii, chiar şi pe vrăjmaşi.

Mântuirea nu este o opţiune, cum cred unii ci un imperativ, ne arată Cuvântul lui Dumnezeu în textul de mai sus.

Domnul Isus a spus că nu ne foloseşte la nimic dacă am avea toată lumea şi ne-am pierde sufletul, deci prioritatea nr. 1 a vieţii trebuie să fie „mântuirea„ ceea ce doreşte şi Dumnezeu.

În ceeace priveşte ascultarea, de asemenea nu trebuie să mai comentăm. Ascultarea face mai mult decât jertfele.

Nimic şi nimeni de pe pământ nu are voie să intre în concurenţă cu Dumnezeu în ceeace priveşte ascultarea.

Fără intermediari. 1 Tim. 2- 5.

„Nu este nici-un mijlocitor între Dumnezeu şi oameni decât Omul Isus Hristos„

Toate costurile mari ale vieţii materiale se datoresc numărului mare de intermediari, de la producător la consumator.

Dar dacă în acest domeniu preţul se plăteşte în bani, când este vorba de intermediarii de pe tărâm spiritual, preţul se plăteşte cu viaţa.


Dacă Dumnezeu a decretat că omul trebuie să aibă o relaţie directă cu Dânsul, de unde au inventat unele religii cu pretenţii intermediarii sau duhovnicii, care trebuie plătiţi destul de mult.

Toate nevoile sufleteşti, sunt imperioase ca şi cele trupeşti.
Când ne este foame sau sete, nimeni nu recurge la intermediari.

În predica de pe munte suntem invitaţi ca cele trei practici creştine, rugăciunea, postul, şi binefacerea, trebuie să fie făcute, în intimitate personală cu Dumnezeu.

Duhul de îndurare şi de rugăciune. Zaharia 12-10

Proorocul Zaharia în cap. 12-10 asociază aceste două cuvinte, deoarece, cele două duhuri nu se pot despărţii niciodată duhul îndurării de duhul rugăciunii.

Adevărata cauză a lipsei rugăciunii în viaţa noastră, este lipsa duhului de îndurare.

Suntem îndurători numai cu noi înşine nu însă şi cu alţii şi tocmai de aceea nu ne putem ruga pentru alţii.

Înţelepciunea care vine de sus este plină de îndurare şi de roade bune.

Cine te crezi tu că eşti. Ioan8 - 53.

Cred că această întrebare pusă Fiului lui Dumnezeu şi relatată de Evanghelistul Ioan este culmea cutezanţei şi a tupeului omenesc.

Faptul că un vierme al pământului poate folosi o asemenea expresie este dovada decăderii fără limite a naturii omeneşti.

Răspunsul putea fi foarte diferit, de la un cutremur de pământ, la foc din cer, ca să dovedească cine este şi ce poate, dar ca totdeauna şi de data aceasta a fost pe măsura iubirii întrupate.

Dacă mă slăvesc Eu însumi, slava mea nu este nimic, dar Cel ce mă slăveşte este Tatăl Meu.

Oamenii mici totdeauna se dau mari, dar oamenii mari totdeauna se văd mici.

Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez, aşa a zis Ioan Botezătorul, şi aşa zice luna, oridecâteori răsare soarele.

Limbă iscusită. Isaia 50- 4.

„Ca să ştiu să înviorez cu vorba, pe cel doborât de întristare„

Iscusinţa trebuie demonstrată de practica înviorării celor doborâţi de întristare, nu de vorbe frumoase care nu satură nici o pisică, aşa spunea Spurgeon, prinţul predicatorilor.

Foarte mulţi sânt doborâţii, dar foarte puţini sânt încurajatorii. Proorocul Amos în cap. 6-5 ne spune că mulţi se socotesc iscusiţi ca David, dar aiurează în sunetul alăutelor, beau vin din pahare largi, dar nu se întristează de prăpădul lui Iosif.

Dealtfel tot capitolul 50 din Isaia ca şi iscusinţa de a ridica pe cei căzuţi, erau proorocii despre lucrarea ulterioară după sute de ani împlinită de Domnul Isus.

Lecţia Sionului. Ps. 125

„Cei ce se încred în Domnul sunt ca muntele Sionului care nu se clatină niciodată„
„Frumoasă înălţime bucuria întregului pământ„
„Din Sion care este întruparea frumuseţii desăvârşite de acolo străluceşte Dumnezeu„

Am fost pe cei opt munţi principali din Israel, dar muntele Sionului, este fără egal.

Omul care se încrede în om este blestemat ca să nu mai vadă niciodată fericirea, iar omul care se încrede în Dumnezeu, este răsplătit cu binecuvântările Sionului, despre care am citat doar câteva, în versetele de mai sus.

Încrederea în oameni este comparată cu trestia frântă a Egiptului, iar încrederea în Dumnezeu, cu falnica măreţie şi stabilitate a Sionului.

Mulţi au crezut în El, dar El nu se încredea în ei. Ioan 2- 24.

Cele mai multe dureri de pe pământ se datorează decepţiilor pe care le generează excesiva noastră încredere în oameni.

Trebuie să-L urmăm pe Domnul Isus şi în această privinţă cu atât mai mult, deoarece noi nu putem vedea dincolo de paravanul aparenţelor.

Iată motivul pentru care Dânsul nu se încredea nici chiar în cei care crezuseră în El, poate tocmai că la baza credinţei lor stătea faptul că văzuseră semne şi minuni.

Domnul Isus nu era un iluzionist, iar atunci când o parte î-L părăsesc, vedem la Ioan 6 că zice celorlalţi, "voi nu vreţi să vă duceţi?".

Nu se încredea în oameni, deoarece ştia ce este în om, iar noi ne încredem deoarece nu ştim ce este în om, căci dacă am ştii şi noi ca Dânsul, nu am mai face atâtea greşeli.

Cinstea încrederii.

Dumnezeu nu vrea să împartă slava încrederii Sale cu nici un muritor şi de aceea cei ce se încred în semenii lor sunt blestemaţi, iar cei ce se încred în Domnul sunt binecuvântaţi.

După distrugerea Ierusalimului, un grup de 1000 de Evrei s-au încrezut într-un comandant fanatic şi au adunat merinde pe un platou strategic, Masada, în dreptul Mării Moarte, la o altitudine de 500 m.

Romanii au asediat Masada trei ani, au format rampe până la acea înălţime, au creat o breşă şi au cucerit-o, dar din cei o mie de zeloţi numai şase mai erau vii, restul s-au sinucis.

Am ajuns acolo cu telecabina şi am văzut încă odată că orice comandant omenesc falimentează dar cei ce se încred în Domnul nu vor fi daţi de ruşine ci de ruşine vor fi daţi ce ce-L părăsesc fără temei Ps. 25.

Pasărea cerului şi solul înaripat care descoperă gândurile şi vorbele ascunse. Eclesiastul 10- 20.

“Nu blestema pe împărat nici chiar în gând, şi nici în camera ta de culcare, căci s-ar putea ca pasărea cerului sau un sol înaripat să-ţi dea pe faţă vorbele”.

Dacă oamenii prin microfoanele lor pot transmite vorbele din camera de culcare, sau pasărea cerului, cum sunt numite aparatele de detectarea minciunilor, ce uşor va fi să fie ascultate gândurile şi chiar închipuirile oricărui individ.

Cel ce a creat ochiul s-ar putea să nu vadă, Cel ce a creat urechea s-ar putea să nu audă, Cel ce a crea creierul cu cele peste 20 de miliarde de celule, s-ar pute să nu ştie toate, desigur, totdeauna opera este inferioară şi subordonată Creatorului.

Când Ben-Hadad, întreabă comandanţii săi cine este spionul dintre ei pentru Evrei, unul dintre ei vedem la 2 Împăraţi 6-12 că-i răspunde că nu e nici unul, ci în Israel proorocul Elisei îi spune împăratului său tot ce vorbeşte împăratul Siriei în camera sa de culcare. Un sol înaripat, poate sub formă de porumbel, spunea lui Elisei toate gândurile şi vorbele împăratului din camera sa de culcare.

Ţară, ţară, ţară, ascultă glasul Domnului. Ieremia 22- 29.

Repetarea de două ori a unor cuvinte din partea Domnului totdeauna a scos în evidenţă importanţa acelui mesaj divin.

Este însă în versetul de mai sus pentru prima dată când Dumnezeu repetă de trei ori un cuvânt, pentru ţara lui Israel.

Dar cu tot acest triplu avertisment, această ţară unică pe glob cu cele două sute de clime, denumită de Dumnezeu ca o podoabă între podoabele lumii, Ieremia 3- 19 nu a vrut să asculte glasul Domnului.

Am traversat-o în toate cele patru puncte cardinale ale sale, de la grădinile şi flora Carmelului, până la Marea Moartă şi Eilat, de la Iordan şi Marea Tiberiadei la Mediterana şi Tel Aviv şi am văzut multe ţări dar Israelul şi hrana de acolo, căci am mâncat din toate roadele ţării, nu are egal pe glob.

Saul a crezut că importante sunt jertfele, nu ascultarea, dar Samuel este trimis să-i spună că pentru această inversare a valorilor va pierde nu numai împărăţia, ci chiar viaţa.

Cine nu vrea să asculte va fi determinat să asculte, dar totdeauna preţul neascultării este foarte scump şi uneori fatal.

Partea Lui. Eclesiastul 5 - 18.

Deoarece de multe ori credem că totul ni cuvine, pierdem chiar partea noastră.

Fiul risipitor, a crezut că totul i se cuvine şi a pierdut în ţara păcatului totul.

Biblia în acest verset ca şi cel de ieri se referă la faptul că şi pe pământ ne putem bucura, dar numai după ce am dat lui Dumnezeu ce este al Său.

Noi credem că partea Sa e a zecea parte iar noi restul. Nu este biblică această gândire deoarece nu noi stabilim partea Sa ci Dânsul stabileşte partea noastră, noi ca nişte robi netrebnici, după ce am făcut totul, trebuie să spunem că am făcut ce eram datori, acum nu ni se cuvine nimic, chiar partea noastră este har, dar atunci şi acolo vom avea totul.

Partea Lui. Eclesiastul 5- 18.

Deoarece de multe ori credem că totul ni cuvine, pierdem chiar partea noastră.

Fiul risipitor, a crezut că totul i se cuvine şi a pierdut în ţara păcatului totul.

Biblia în acest verset ca şi cel de ieri se referă la faptul că şi pe pământ ne putem bucura, dar numai după ce am dat lui Dumnezeu ce este al Său.

Noi credem că partea Sa e a zecea parte iar noi restul. Nu este biblică această gândire. deoarece nu noi stabilim partea Sa ci Dânsul stabileşte partea noastră, noi ca nişte robi netrebnici, după ce am făcut totul, trebuie să spunem că am făcut ce eram datori, acum nu ni se cuvine nimic, chiar partea noastră este har, dar atunci şi acolo vom avea totul.

Ceasul vostru şi puterea întunericului.

Adversarii Domnului au parte doar de un ceas al vieţii lor şi acela este întunecat. Copiii lui Dumnezeu au parte de o veşnicie strălucită în slavă. Deşi viaţa lor pe pământ are numai un ceas, veşnicia lor este o permanentă cădere abisală, în întunerecul cel mai de afară. Nu numai Marţea lor are trei ceasuri rele ci toată viaţa se reduce, spune Domnul Isus, la un ceas însoţit de puterea întunerecului.

Un singur lucru trebuieşte. Luca 10- 42.

La întrebarea pe care am pus-o cu ocazia întâlnirilor frăţeşti, pe cine iubea mai mult Domnul Isus în familia din Betania, în unison toţi răspundeau că pe Maria.

În realitate, după textul din Ioan 11- 5, în primul rând iubea pe Marta. Acesta este felul de a lucra cu oamenii, orice observaţie o făcea de pe terenul iubirii.

Ce bine ar fi dacă şi nouă ne-ar mai lipsi doar un lucru, să ne poată spune şi nouă la fel.

La fel cu tânărul bogat, l-a privit, l-a iubit şi i-a zis î-ţi mai lipseşte un lucru, vinde tot ce ai şi dă la săraci. El a plecat întristat. Oricine vine sărac la Domnul Isus pleacă bucuros, dar oricine le ştie pe toate, pleacă întristat.

Arată-mi calea pe care trebuie să umblu. Psalmul 143- 8.

Fiecare pas, fiecare clipă, fiecare decizie, este un drum spre simplificarea sau complicarea vieţii.
Atât ca Pastor cât şi ca Expert contabil de peste o jumătate de secol, asist în jurul meu la o societate care indiferent de confesiune, cu excepţiile de rigoare referindu-mă la adevăraţii copii ai lui Dumnezeu, în tot ce întreprind atât pe plan familial cât şi pe plan profesional, social, afacerii, nu fac altceva decât mai mult să se complice decât să se simplifice.
Rugăciunea de mai sus, pe care o făcea David, nu cuprinde decât şapte cuvinte, şi dacă am face-o şi noi, ne-ar scutii de toate complicaţiile, uneori fatale ale vieţii.
Dacă nu avem un Consilier, Paraclet, Avocat Divin, adică Duhul Sfânt, şi nici un duhovnic apropiat, nu avem cum să nu greşim.
Multe căi pot părea bune omului, dar una singură este cea adevărată. Ioan 14- 6.
Toate drumurile pot duce la Roma, dar numai unul duce în cer.

Funii de dragoste. Amos 11- 4.

A putea vedea în toate circumstanţele vieţii funiile de dragoste ale lui Dumnezeu, este cel mai important şi frumos lucru din viaţa unui adevărat copil al lui Dumnezeu.

Am o deviză care a funcţionat de peste o jumătate de secol şi anume aceea că toate lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu.

Ducând-o anul trecut pe mama unei sore de la Călineşti la spitalul judeţean, la plecare cineva vine la geam în parcare şi-mi spune că pierd benzina, şi când mă cobor şi văd aceasta, prima întrebare ca de obicei, a fost ce bine poate fi să pierzi benzină, noapte fiind şi fără să pot face ceva.

Am plecat, am umplut rezervorul iar după vre-o trei ore cât a stat la urgenţă am dus-o înapoi la ţară şi am venit cu bine. A doua zi mecanicul meu a găsit un furtun copt, l-a înlocuit foarte greu, dar nu numai spre bine a lucrat ci spre foarte bine, deoarece am văzut defecţiunea la un drum scurt, căci la un drum lung putea fi fatală defecţiunea.

În dosul celui mai întunecat nor de furtună, totdeauna este acelaşi cald şi zâmbitor Soare al iubirii.

Ecce homo.

Apostolul Pavel îndeamnă pe Corinteni şi pe noi totodată să fie oameni.
Socrate mergea ziua prin Atena cu felinarul aprins şi fiind întrebat de ce , el zice: “caut un om”.
A fi mare e o-ntâmplare a fi om e lucru mare.
Pilat a rămas în istorie prin aceste două cuvinte spuse despre Domnul Isus care constituie cea mai adevărată predică.
Proorocul Ieremia spune că milenii de-a rândul Dumnezeu a căutat un om care să stea în spărtura pe care a făcut-o păcatul.
La căutarea şi chemarea milenară lui Dumnezeu, Pilat răspunde prin cele două cuvinte celebre.

Cea mai ieftină marfă din vitrina Babilonului o reprezintă sufletele oamenilor. Apoc. 18-13.

Aceste mărfuri din vitrina lumii, a Diavolului, a Babilonului, încep cu aurul, argintul, pietrele scumpe, ce sunt pe primul loc şi sfârşesc cu oi, boi, sclavi, apoi pe ultimul loc după robi, sunt SUFLETELE OAMENILOR.

Toate religiile Babilonului, inclusiv cele moderne, au ajuns să facă din Capodopera Creaţiunii, omul, cea mai ieftină marfă şi aceasta nu este declaraţia unui om ci chiar a lui Dumnezeu.

Cea mai dureroasă afirmaţie ce poate fi auzită, că nu numai femeia din lumea Arabă, este o marfă ieftină a mileniului trei, ci chiar sufletele oamenilor pentru care se vaită negustorii pământului, că nimeni nu le mai cumpără marfa.

Nu numai cei vii sunt marfă, dar chiar oamenii morţi au devenit o marfă, deoarece dacă nu sunt plătiţi bine, unii preoţi refuză să-i înmormânteze pe cei ce nu au bani.

Enoriaşul din biserici este privit şi respectat după banii pe care-i dă, la Biserica din care face parte.

Când omul trebuie să aleagă între bani şi suflet, Biblia ne arată că pentru un blid de linte, sau la Balaam, Anania şi Safira totdeauna pe locul întâi este banul.

În dicţionarul Enciclopedic a intrat un cuvânt „Simonismul„ de la Simon care a oferit bani pentru a primii Duhul Sfânt, ce defineşte prioritatea banului în religie deşi Domnul Isus a decretat „Fără plată a-ţi primit, fără plată să daţi„.

Vă aşteptaţi la mult şi iată că a-ţi avut puţin.

Vă aşteptaţi la mult şi iată că a-ţi avut puţin

L-aţi adus acasă şi eu l-am suflat. Hagai 1- 9.

Şi cine câştigă o simbrie o pune într-o pungă spartă. Hagai 1-5.

Solomon spune că binecuvântarea Domnului îmbogăţeşte.

De ce avem mulţi săraci printre noi ? Deoarece fiecare aleargă pentru casa lui, spune Domnul în versetul 9 de mai sus.

Aceste două expresii, că punga e spartă şi că ce aducem acasă este suflat de Domnul, ne vorbesc despre lipsa de binecuvântare din partea lui Dumnezeu, a celor care din tot ce câştigă, nu programează nimic pentru Casa Domnului.

Era normal să se ajungă la o criză economică mondială, dacă mondială este şi ignoranţa cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu.

De la aparentul sublim economic din ani precedenţi, la ridicolul lipsei de lichidităţi din prezent, nu a fost decât un pas.

America, Europa, Asia, deodată se află în cădere liberă. Japonia în acest an are cel mai mare deficit de la al doilea război mondial şi toate bursele lumii sunt în scădere.

Trezoreria planetei este o pungă spartă, Domnul a suflat şi deodată toate pieţele comerciale ale lumii auto, electronice, etc. sunt blocate.

„Negustorii pământului se plâng, pentru că nimeni nu le mai cumpără marfa„ Apocalipsa 18-11.

Apocalipsa se împlineşte sub ochii noştri.

Scara îngerilor. Geneza 28.

Scara îngerilor pe care a văzut-o Iacov în visul său reprezintă realitatea permanentă a misiunilor îngereşti care leagă cerul de pământ, pe înţelesul tuturor.

Iacov este Patriarhul care a avut cea mai zbuciumată viaţă din toată istoria patriarhilor, din coapsele sale au apărut cele 12 seminţii ale lui Israel, şi din care seminţia lui Iuda a dat omenirii pe Fiul lui Dumnezeu.

Poate aceste scări umplu universul, dar foarte puţini văd această realitate, aşa cum am relatat şi în zilele anterioare.

Iacov nu era desăvârşit încă, nu era înger, dar avea o dimensiune specifică celor sinceri, curaţi, şi tocmai de aceea Iacov a putut vedea scara îngerilor.

Dar cred că două lucruri sunt fundamentale şi anume, cerul oriental cu deşertul specific, şi condiţiile lipsite de orice confort ale călătorului nomad, pe care în parte le-am cunoscut ajungând acolo.

Cel mai frumos vis, respectiv cel mai bun vis a avut ca pernă o piatră, de multe ori confortul produce insomnii.

Poate a mai fost o explicaţie pentru acea vedenie, Iacov avea cu el ca şi Samuel sticluţa cu untdelemn, simbolul puterii şi iluminării, Duhului Sfânt.

Ce seamănă omul aceea va şi secera. Galateni 6- 7

Dacă nu am avea nici o informaţie divină şi nici o carte inspirată dar dacă am fi atenţi la istorie şi la evenimentele cotidiene am vedea, am descoperi un adevăr fundamental care nu poate fi pus pe seama întâmplării sau hazardului şi anume pronia divină care face ca încă de pe pământ binele să fie răsplătit, iar răul condamnat.
Doar câteva exemple cred că ne vor convinge despre legea fundamentală a echilibrului din Univers. Abimelec fratele lui Ghedeon sau Ierubaal, omoară pe o piatră pe cei 70 de fraţi ai săi Judecători 9- 5 ca după aceea el să primească după cap o piatră de moară aruncată de o femeie şi să moară pe loc. Judecători 9- 53.
Adoni-Bezec împăratul Cananiţilor şi Fereziţilor, este prins de Seminţia lui Iuda după intrarea lor în Canaan, şi i se taie degetele mari de la mâini şi de la picioare, şi înainte de a muri la Ierusalim declară că şaptezeci de împăraţi slujeau sub masa lui cu aceleaşi degete tăiate spunând “mi se face şi mie ce am făcut şi eu”. Judecători 1-7.
Atalia, împărăteasa lui Iuda, şi-a asasinat toţi nepoţii de parte bărbătească, 2 Cronici 22-10 dar după şapte ani este şi ea asasinată 2 Cronici 23-15. Haman pregăteşte o spânzurătoare de cincizeci de metri pentru Mardoheu, dar de fapt a pregătit-o pentru el, Estera 7-10, după cum este scris în Eclesiastul 10-8, „cine sapă groapa altuia cade el în ea”.
Ceauşescu în luna August 1989 a participat la o conferinţă internaţională unde şefii de state erau invitaţi pentru a decide abolirea pedepsei cu moartea în statele lor. Dânsul însă nu a fost de acord, păstrând pentru România această pedeapsă, dar de fapt a fost primul căruia i s-a aplicat. Dacă această pedeapsă ar fi fost abolită, conform dreptului internaţional, în nici un caz nu mai putea fi executat.

Ştiam că mă asculţi.

Cea mai sigură metodă de a controla relaţia noastră cu Dumnezeu este arătată de Domnul Isus, la mormântul lui Lazăr, unde ne este revelată taina aceasta. „ŞTIAM CĂ TOTDEAUNA MĂ ASCULŢI„ Logic este ca în permanenţă să ne întrebăm când şi care a fost ultima noastră rugăciune ascultată. Chiar dacă nu putem spune ca Dânsul că totdeauna este ascultat, când se roagă, măcar din când în când, să trăim şi noi bucuria unor rugăciuni ascultate. Am văzut acum la TV ce eroare fundamentală fac unele religii, care substituie pe Domnul cu un om ca duhovnic, deşi Biblia ne spune clar că nu există nici un mijlocitor între Dumnezeu şi om, decât Domnul Isus. Cum poate verifica cineva dacă rugăciunea sa este ascultată, dacă nu se roagă personal lui Dumnezeu. Cine, atunci când îi este foame, pune pe altul să mănânce în locul său? Nimeni.

Funii de dragoste. (Amos 11- 4.)

A putea vedea în toate circumstanţele vieţii funiile de dragoste ale lui Dumnezeu, este cel mai important şi frumos lucru din viaţa unui adevărat copil al lui Dumnezeu.
Am o deviză care a funcţionat de peste o jumătate de secol şi anume aceea că toate lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu.
Ducând-o ieri (2008, n. adm.) pe mama sorii Nina de la Călineşti la spitalul judeţean, cineva vine la geam în parcare şi-mi spune că pierd benzina, şi când mă cobor şi văd, prima întrebare ca de obicei, ce bine poate fi să pierzi benzină, noapte fiind şi fără să pot face ceva. Am plecat, am umplut rezervorul iar după vre-o trei ore cât a stat la urgenţă am dus-o înapoi la ţară, am venit cu bine. A doua zi mecanicul meu a găsit un furtun copt, l-a înlocuit foarte greu, dar nu numai spre bine a lucrat ci spre foarte bine, deoarece am văzut defecţiunea la un drum scurt, căci la un drum lung putea fi fatală defecţiunea. În dosul celui mai întunecat nor de furtună, totdeauna este acelaşi cald şi zâmbitor Soare al iubirii.

Funii de dragoste. (Amos 11- 4.)

A putea vedea în toate circumstanţele vieţii funiile de dragoste ale lui Dumnezeu, este cel mai important şi frumos lucru din viaţa unui adevărat copil al lui Dumnezeu.

Am o deviză care a funcţionat de peste o jumătate de secol şi anume aceea că toate lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu.

Ducând-o ieri ("anul trecut", n.adm.) pe mama sorii Nina de la Călineşti la spitalul judeţean, cineva vine la geam în parcare şi-mi spune că pierd benzina, şi când mă cobor şi văd, prima întrebare ca de obicei, ce bine poate fi să pierzi benzină, noapte fiind şi fără să pot face ceva. Am plecat, am umplut rezervorul iar după vre-o trei ore cât a stat la urgenţă am dus-o înapoi la ţară, am venit cu bine. A doua zi mecanicul meu a găsit un furtun copt, l-a înlocuit foarte greu, dar nu numai spre bine a lucrat ci spre foarte bine, deoarece am văzut defecţiunea la un drum scurt, căci la un drum lung putea fi fatală defecţiunea.

În dosul celui mai întunecat nor de furtună, totdeauna este acelaşi cald şi zâmbitor Soare al iubirii.

Căci înainte de mutare, primise mărturia că este plăcut lui Dumnezeu. Evrei 11- 6.

Iată adevăratul motiv pentru care a fost răpit Enoh de pe pământ, el a primit înainte de mutare mărturia că este plăcut lui Dumnezeu, pentru a putea fi luat. Este vorba de misterul pietrei albe, despre relaţia noastră personală, intimă cu Dumnezeu. Ce frumos şi minunat este, să primeşti în duhul conştiinţei tale, confirmarea faptului că eşti plăcut lui Dumnezeu, şi deci pregătit pentru a putea fi răpit ca Enoh. Să putem spune şi noi aşa cum spunea Evanghelistul Ioan, că suntem unul din Iedidia preaiubiţi Domnului. Este cea mai autentică pregătire pentru mutare, mărturia Sa despre noi că Îi suntem plăcuţi.

Mierea din hoitul leului. (Judecatori 14- 8)

Cred că pentru tineri în special, dar şi pentru toţi copiii lui Dumnezeu în general, lecţia aceasta este foarte importantă.
Aceasta este trista realitate a Diavolului, şi anume că din cel ce mănâncă a ieşit ce se mănâncă, deoarece leul care dă târcoale căutând pe cine să înghită a ajuns acum de este prezentat lumii nu sub forma sa reală ci sub cea dulce şi atractivă. Toată dulceaţa păcatului din care se hrăneşte lumea fără Dumnezeu, este din hoitul leului.
Ca un apicultor cu experienţă ştiu sigur că acea miere nu era produsul albinelor, deoarece aceste fiinţe sunt cele mai curate insecte de pe pământ, ci era o imitaţie reuşită, deoarece dacă Diavolul se poate preface în înger de lumină, ce greutate ar fi fost să se prefacă în roi de albine.
După Cuvântul lui Dumnezeu, care se defineşte ca fiind dulceaţa, spune David urmează mierea, ori niciodată ceva curat nu poate fi produs de ceva necurat. În toate cluburile din lume în special Las-Vegasul precum şi pornografia din filme ori Internetul nu sunt altceva decât mierea ucigătoare din hoitul leului.

Dumnezeu priveşte spre cel ce suferă. Isaia 66-3.

Dacă Cerul este scaunul Meu de domnie şi pământul aşternutul picioarelor Mele ce fel de casă Îmi veţi putea zidi voi ca să o privesc, iată spre cine Îmi voi îndrepta privirile spre cel ce sufere şi are duhul mâhnit.
Oamenii în toate timpurile au căutat să impresioneze prin artă şi în această privinţă catedrala Sfântul Petru din Roma este elocventă, şi dacă nu aş fi văzut-o nu puteam crede de ce pot fi în stare să facă artiştii, dar în această vale a plângerii, obiectul iubirii divine sânt suferinzii şi nu obiectele.
Dumnezeu ştie că privirile Sale aduc mângâiere şi aceasta era permanenta rugăciune a lui David din psalmul 80.

A conduce sau a fi conduşi.

Nu sunt decât două feluri de a trăi şi anume a fi conduşi de scopuri, sau a fi conduşi de circumstanţe. Toţi oamenii mari ai lui Dumnezeu au avut scopuri precise, pentru care au trăit şi au murit. Dacă Enoh nu ar fi avut ca scop cerul nu ar fi fost răpit, iar dacă Noe nu ar fi avut ca scop corabia, lumea de astăzi nu ar mai fi existat. Toată lumea are scopuri, dar nu inspirate, ci vinovate. Toţi proorocii din timpul lui Ilie primeau revelaţii, dar nu le finalizau. Numai Elisei a transformat informaţia în scop şi a participat la cel mai mare eveniment al Vechiului Testament, iar pentru ceilalţi informaţia s-a transformat în acuzaţie, deoarece îndată ce apare Elisei ei nu mai credeau nici ce au afirmat cu foarte puţin timp în urmă că Ilie va fi răpit, cerând voie lui Elisei să-l caute trei zile şi trei nopţi. Numai peştii morţi se lasă conduşi şi dacă ne place în calitate de creştini emblema înaintaşilor noştri -peştele- atunci să fim vii şi să luptăm împotriva curentului monden. În limba greacă peştele se numeşte ICHTOS "Ἰησοῦς Χριστός, Θεοῦ Υἱός, Σωτήρ", Iēsous Khristos Theou Huios, Sōtēr, cuvânt care cuprinde iniţialele Domnul Isus Hristos Fiul lui Dumnezeu.

Istoria formării norilor.

Abia în secolul XVIII ştiinţa a descoperit modul de formare a norilor. Biblia însă de peste patru mii de ani în Iov 38- 34 ne vorbeşte despre chemarea apelor, iar proorocul Amos 5- 8 şi 9- 6 explică foarte clar formarea norilor când spune că El cheamă apele mărilor, şi apoi le revarsă pe faţa pământului. Există o ştiinţă a norilor dar în legile cerului ne spune tot Iov că El numără norii, determină numărul stelelor şi le dă nume la toate, iar Domnul Isus ne arată, că şi perii capului ne sunt număraţi. Băşicuţe mici de vapori cu apă, mai uşoare decât aerul, mută milioane de tone de apă pe raza de soare din mările şi oceanele pământului, pe care bunul Dumnezeu le dirijează prin curenţii Săi, spre zonele secetoase ale planetei, făcându-i pe aceşti nori să pară ca o nuia cu care loveşte pământul, sau ca un semn al dragostei Sale.

Nu semănaţi între spini. Ieremia 4-3

Spinii pe pământ sunt semnul blestemului, şi orice gând vorbă sau faptă, reprezintă o semănătură.
Deşi spinii sunt plante criptogame care deci nu fac flori, fără seminţe, totuşi au umplut pământul atât la propriu cât şi la figurat.
« Desţeleniţi-vă un ogor nou şi nu semănaţi între spini ».
Cred că este vorba de propria noastră grădină interioară, care trebuie desţelenită, ştiut fiind faptul că în mod natural se dezvoltă tot ce este sălbatic, iar ce e nobil trebuie totdeauna cultivat. Toţi vrem ca ceea ce semănăm să aducă roadă, condiţia este să nu aruncăm sămânţa la întâmplare, căci spinii sau îngrijorările vieţii de acum pot opri orice dezvoltare ulterioară. Dacă prima parte a vieţii este timpul semănatului, a doua este pentru secerat, iar profetul Osea ne arată că « cine seamănă vânt culege furtună»;
« Semănaţi potrivit cu neprihănirea şi veţi secera potrivit cu îndurarea. » Osea 10-12.

Cel înţelept câştigă suflete.

Au dreptate românii când se roagă să le dea Dumnezeu mintea de pe urmă. Va veni sigur o vreme când toţi vom vedea că nu am avut minte pentru a investi în oameni, singurele valori eterne.

Noi ştim că preţul iertării a fost plătit integral, dar noi trebuie să facem cunoscut acest lucru ducându-ne în toată lumea cu mesajul mântuirii.

Nu sunt decât două feluri de investiţii în oameni şi în lucruri. În Apocalipsa 18.12-13, vedem clar priorităţile sistemului lumii sau Babilonului, unde pe primul loc e aurul şi argintul iar pe ultimul loc se află sufletele oamenilor, şi sistemul divin din predica de pe munte unde pe primul loc sunt oamenii. Ei reprezintă Împărăţia lui Dumnezeu, iar celelalte lucruri, deci nu fiinţe, ni se vor da pe deasupra.

Iată adevărata scară a valorilor, pe care fiecare o stabileşte în funcţie de sistemul căruia-i aparţine. Dacă nu aducem măcar un om la Domnul Isus nu avem cum să ajungem acolo unde verbul a fi se conjugă la plural.

Unitatea de măsură a înţelepciuni este numărul celor salvaţi. Pe 26 Dec 2005 un înotător a devenit celebru murind pentru salvarea a 117 naufragiaţi, la cutremurul urmat de Tsunami din Tailanda.

Fântânile minunate.

Biblia vorbeşte despre multe fântâni aşa de exemplu vedem fântâna Domnului în Numeri 21-16 unde au mers la Beer “fântână”, unde tot poporul a băut apă, dar despre trei fântâni se vorbeşte în mod special şi anume:

Fântâna unde Eliezer din Damasc robul lui Avraam a făcut o rugăciune, pe care Dumnezeu a ascultat-o întocmai cum a fost formulată, şi care este relatată în Geneza 24. Acolo s-a decis frumoasa căsătorie a lui Isaac cu Rebeca.

A doua fântână este locul unde sa oprit Moise când a fugit în ţara Moabului, după ce omorâse Egipteanul ce nedreptăţea un Evreu. Ca şi în primul caz la această fântână, Dumnezeu pregătea viitoarea soţie a lui Moise. Moise şi-a cucerit nevasta cu amabilitatea de care a dat dovadă, trăsături din ce în ce mai rari astăzi, apărând cele şapte fete ale Preotului Madianit de nişte păstori răi, iar greoaia muncă de a scoate apă pentru turma fetelor a făcut-o Moise, iar când fetele s-au dus mai devreme acasă şi au spus tatălui lor despre omul care le-a ajutat, au fost trimise înapoi la fântână, au chemat pe Moise acasă, căsătorindu-se cu Sefora una din cele şapte fete.

A treia fântână este aceea din Sihar unde Domnul Isus întâlneşte femeia Samariteană, făcând din dânsa, prima femeie misionară de pe pământ.

Fântânele pe pământ, sunt simbolul binecuvântărilor.

Filistenii pe unde treceau înfundau fântânile iar poporul lui Dumnezeu desfunda şi făceau fântâni noi.