Drama fratelui fiului risipitor.

         A fi sărac într-o ţară bogată ca România este trist dar este posibil, însă a fi lipsit într-o familie bogată ca a celor doi fii este inadmisibil şi totuşi adevărat.

        Tatăl, la cererea fiului cel mic, le-a împărţit averea, adică fiecare a devenit bogat, dar în timp ce unul a risipit-o în lumea largă a păcatelor, cel mare nu ştiut să preţuiască  şi să se bucure de bogăţia pe care o primise în dar.

            Iată cele două extreme dramatice ale întregii omeniri  în care  toţi primesc ceva dar fiecare acţionează atât de diferit, dar spre nenorocirea sa.

      Acesta a fost este şi va fi lucrarea unui vrăjmaş ce urmăreşte doar nefericirea umanităţii.

         Este dureros să vedem că fiul risipitor, deşi a făcut numai rău prin tot comportamentul său, şi-a venit în fire şi prin întoarcerea sa la tatăl, a reparat tot trecutul, în timp ce fratele său cel mare care a făcut numai bine, şi aparent nu i se poate reproşa nimic, nu a avut nici o bucurie adevărată, ci numai supărare şi necaz.

            Marea lecţie este că nu faptele bune ne mântuiesc ci convertirea autentică.

Povara fiecărei zile Psalm 68- 19

Psalm 68- 19

      „Binecuvântat să fie Domnul care zilnic ne poartă povara, Dumnezeu mântuirea noastră”.

            Oamenii fără Dumnezeul Cel Adevărat au din nefericire zeii lor la care se închină conştienţi sau inconştienţi, iar zeii zilelor noastre sunt foarte feluriţi.

            Diferenţa între Unul şi alţii este aceea că zeii lor trebuie purtaţi în timp ce Dumnezeul nostru ne poartă.

            Oaia găsită este luată pe umeri cu bucurie, iar proorocul Isaia are această revelaţie divină, “V-am purtat şi tot vreau să vă mai port, ca o doică ce-şi creşte cu drag copiii”.

            Idolii au ajuns o povară pentru vita obosită Isaia 46-1.

            Aceşti dumnezei ai veacului acestuia nu numai că trebuiesc purtaţi fiind morţi de-a binelea, dar miros greu şi-i obosesc pe cei ce-i poartă în inimă.

            Dumnezeul nostru ne poartă nu numai povara zilnică, dar şi pe noi.

De ce a murit Ghedalia?

Numele "Ghedalia" pe un artefact antic.

       Proorocul Ieremia ne arată că Împăratul Babilonului nu a luat în captivitate pe săracii din Israel, care au fost lăsaţi în ţară sub conducerea lui Ghedalia, şi cum ţara era bogată, ei au dus-o foarte bine un timp. Împăratul Amoniţilor a pus la cale un complot, împotriva lui Ghedalia, de care a aflat unul din locuitorii ţării, Iohanan care s-a dus şi i-a spus.  „Ştii că Baalis împăratul Amoniţilor a însărcinat pe Ismael fiul lui Netania să te omoare, decât să te omoare el pe tine lasă-mă să îl omor eu pe el şi nu va şti nimeni”.

            Ghedalia a spus că nu e adevărat aşa ceva despre Ismael, dar pentru că nu a crezut pe prietenul adevărat, a doua zi a şi fost omorât de Ismael, şi dacă ar fi fost numai atât ar fi fost puţin, dar a urmat drama unui întreg popor.

            Ce înseamnă să te încrezi mai mult în oameni decât în Dumnezeu.

Diferenţa între a fi predispuşi şi a fi dispuşi pentru sacrificiu.

         În cartea întâia a Cronicilor la cap. 11 ni se arată că David a avut o dorinţă, aceea de a bea apă din fântâna de la poarta Betleemului, care era în garnizoana Filistenilor.

            Toţi vitejii lui David au auzit dorinţa împăratului, dar numai trei din ei au fost dispuşi să-şi rişte viaţa trecând prin garnizoana Filistenilor, împlinind dorinţa împăratului.

            A fost ultima probă de testare a adevăraţilor viteji dintre cei viteji. Fiind în război toţi erau predispuşi morţii dar numai trei din ei au fost dispuşi să moară pentru împărat.

            Acum Împăratul Împăraţilor, face testarea vitejilor Săi pentru a vedea câţi dintre cei predispuşi sunt dispuşi să împlinească orice dorinţă a Sa.

Smerenia.

     „Eu nu sunt nici prooroc nici fiu de proroc, ci sunt păstor şi strângător de smochine de Egipt”. Amos 7-14. Iată ce spune un proroc adevărat recunoscut de Dumnezeu şi de oameni, că proorocia nu este o meserie, şi că orice copil al lui Dumnezeu care-L  mărturiseşte pe Domnul poate fi folosit pentru un timp mai lung sau mai scurt ca proroc. Mărturia lui Isus este Duhul proorociei Apocalipsa 19-10.

            Toţi cei ce fac din proorocie o meserie, sunt  prooroci mincinoşi. Amos era păstor şi strângător de smochine de Egipt şi la nevoie când primea un mesaj ca acela din cartea sa, îl comunica poporului.

Măsurile pământului Iov 38- 6.

    Toată armonia universului se datorează echilibrului şi calculelor matematice din ziua creaţiunii.

            Regularitatea perfectă a zilei şi nopţilor, a anotimpurilor, a temperaturii de pe pământ, au la bază calcule ce depăşesc capacitatea noastră de înţelegere.

            Înclinaţia sa de exact 23 de grade a determinat clima iar distanţa sa de soare de circa o sută trei zeci milioane kilometri a determinat timpul şi clima care însă datorită intervenţiei necontrolate a omului, au fost şi sunt puse în pericol.

            “Unde erai când am întemeiat pământul, şi cine ia hotărât măsurile?”, îl întreabă Dumnezeu pe Iov.

            Tot capitolul 38 din Iov prin cuvinte măreţe ne descoperă faptul că Domnul se bucură de tot ce a creat pe acest pământ, minuni fără număr pe lângă care adesea noi trecem nepăsători.

Lumina din spatele norilor. Iov 37-21

 Iov 37-21

             «Acum fireşte nu putem vedea  lumina soarelui care străluceşte în dosul norilor, dar va trece un vânt şi-l va arăta»

            După ce m-am întors de la filmarea ruinelor celor şapte Biserici din Asia Mică, am aflat răspunsul la întrebarea cum se poate ca uriaşa  lucrare a lui Dumnezeu prin marele apostol Pavel  de acum două mii de ani să pară o ruină predominată de Musulmani.

            Lumina este în dosul norilor, iar lucrarea de atunci şi de acolo nu sa  pierdut şi nu se va pierde niciodată, şi când va trece norul Mahomedan care deocamdată a întunecat orizontul, lumina va strălucii în toată splendoarea sa.

            În marele oraş Pergam, din Turcia spre răsărit pe un munte la o altitudine de circa o mie de metri am filmat locul unde era tronul de domnie al lui Satan, iar în Efes  ruinele Dianei aşa zisa zeiţă a cerului.

            Apostolul Pavel a fost omul de care sa folosit Dumnezeu în acele zone ale lumii Asia Mică cu cele şapte localităţi ale sale şi Roma, reuşind să schimbe cursul istoriei, iar lumina Evangheliei pornind ca magii de la răsărit a trecut prin Asia Mică spre Macedonia Europa şi apoi în toată lumea.

            Ghicitorii şi vrăjitorii din Efes în teatrul care este şi astăzi care ne–a uluit prin grandoarea lui, au mărturisit păcatele lor şi au ars cărţile foarte scumpe evaluate la cincizeci de mii de arginţi aşa cum relatează Faptele Apostolilor 19-19 cu atâta putere se răspândea şi se vestea Cuvântul Domnului prin Pavel.

            Credinţa vede invizibilul poate imposibilul, iar norul ca tot ce este pe pământ va trece, şi pentru noi e ca şi trecut.

Hristos şi Biserica.

          Când Ap. Pavel dă sfaturi familiei prin scrisoarea scrisă Efesenilor, face această precizare că vorbeşte despre Hristos şi  Biserică, afirmaţie  plină de semnificaţie şi la care vom face câteva referiri. Pentru prima dată familia este comparată cu Mirele ceresc şi Mireasa sa.

            Astfel prestigiul familiei, este ridicat la rangul divin, în pofida istoriei sale, compromisă în decursul veacurilor.

            Căsătoria în faţa lui Dumnezeu este privită ca tot ce a mai rămas nobil din Eden.

            Asocierea ce o face Cuvântul lui Dumnezeu între Hristos şi Biserică, ne descoperă egalitatea matematică, prefigurată prin creaţiune când femeia a fost luată nu din pământ ci din coasta lui Adam, motiv pentru care este atât de diferit gradul de sensibilitate între femeie şi bărbat.

            Poate de aceea în limba Ebraică în numele femeii IŞA este cuprins şi numele bărbatului IŞ. Biserica este privită prin ochii iubirii care nu vedea nici-o pată în Israel.

            Dacă în mod natural firesc, în general prin căsătorie, fiecare partener urmăreşte un avantaj, biblic şi divin este a porni la drum cu această deviză----- dăruind voi dobândi.

            Dacă Domnul Isus nu se dăruia, Biserica nu putea apare la orizontul luminos al istoriei, şi dacă cineva se consideră membrul Bisericii fără a se dărui, se înşeală amarnic. În organismul nostru toate celule sunt distributive, iar în momentul în care o celulă a organismului nostru nu mai este distributivă, ea devine canceroasă. Toţi egoiştii trăiesc puţin.

            Niciodată cuvintele, nu vor putea reda relaţia ideală dintre Hristos şi Biserică, şi aşa trebuie să fie familia.

Extremele.

"Monstrii" imaginari de la Antipozi...

          „El  ţine în mână adâncimile pământului şi vârfurile munţilor sunt ale Lui”. Psalmul 95-6.

            Din punct de vedere geografic pe planeta noastră cele două extreme se găsesc în orientul îndepărtat relativ aproape, respectiv oceanul Pacific la insulele Mariane, cu o adâncime de peste zece mii de metrii şi munţii Himalaia cu cel mai înalt vârf, Everest, de aproape nouă mii de metri.

            Marea lecţie pentru micul nostru univers interior este că Dumnezeu controlează adâncimile şi înălţimile vieţii noastre, şi că în mâinile Sale extremele noastre se ating.

Risipiţi.

            Veţi fi risipiţi fiecare la ale lui, iar pe Mine mă veţi lăsa singur. Aceasta a fost deviza permanentă a vrăjmaşului, iar romanii spuneau “divide et impera” adică „împarte şi stăpâneşte”.

            Turma unită obligă leul să se culce flămând. În timp ce adversarii se unesc, unii creştini se despart fiecare crezând că are dreptate.

            Fiecare îşi vede de drumul lui, fiecare are optica lui, dar fratele Wurmbrand a spus odată un cuvânt mare,  că de multe ori ceeace noi socotim a fi punctul nostru de vedere, în realitate este punctul nostru de orbire.

            Ori ce unire care nu are în centru pe Domnul Isus, nu poate fi binecuvântată indiferent de număr sau calitate.

            Domnul nu poate fi niciodată singur, a fost doar trei ore pe cruce, omul fără Dumnezeu în lume este veşnicul singuratic căci, infernul se cuprinde în două cuvinte singurătăţi veşnice.

Ticăloşii. Matei 21- 41.

      Pe ticăloşii aceia ticălos îi va pierde. Matei 21- 41.

            Ticăloşi sunt numiţi aceia care vor să aibă ce nu le aparţine, şi nu recunosc drepturile legitime ale Moştenitorului.

            În această situaţie se găseau cei din Laodiceea care au lăsat afară pe Domnul Isus, moştenitorul legitim al Tronului Divin. Tocmai de aceea biruitorilor li se promite tronul Divin, şi tocmai lucrul acesta nu se ştia în Laodiceea că sunt ticăloşi, nenorociţi, săraci, orbi şi goi.

Imperativul cerului.

              Nu este alt nume dat oamenilor în care trebuie să fiţi mântuiţi. Faptele Apostolilor 4-12.

            Noi ştim mijloacele de transport au staţii obligatorii şi facultative. Pentru noi ca oameni muritori pe acest pământ trebuie să ştim de a ne opri şi a înţelege că Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului ci doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi.

            Din punctul de vedere al Său e clar, trebuie să fie clar şi pentru noi deoarece este o problemă pur personală, imperativul cerului este convertirea, aceasta nu este capriciul unor oameni.

Sa nu ne substituim puterii Sale absolute.

Fapte desăvârşite.

            În scrisoarea Domnului Isus către Biserica din Sardes se spune bisericii că îi merge numele că trăieşte dar este moartă, pentru că faptele sale nu au fost găsite perfecte sau desăvârşite înaintea lui Dumnezeu.

            Apostolul Pavel spunea Filipenilor că nu a ajuns desăvârşit încă dar aleargă spre ţintă iar gândul acesta să ne însufleţească pe toţi care suntem desăvârşiţi, deci gândul desăvârşirii e tratat ca un fapt împlinit precum intenţia de a face un rău e tratată ca şi fapta.

            În Predica de pe Munte acesta este finalul mesajului “voi dar fiţi desăvârşiţi după  cum Tatăl vostru ceresc este desăvârşit”.

O însoţire minunată. Luca 24:13-27

       Cei doi ucenici în drum spre Emaus au fost însoţiţi chiar de Domnul Isus dar ei când au aflat aceasta la frângerea pâinii era prea târziu.

            Este demn de reţinut faptul că totdeauna în decepţiile şi necazurile noastre, chiar în căderile noastre, (căci cei doi erau atât de trişti şi căzuţi încât părăsiseră Ierusalimul altitudinii spirituale, mergând spre Emaus sau locul băilor calde), chiar dacă nu realizăm totuşi Domnul ne însoţeşte şi atunci.

            Dovada însoţirii Sale face inimile noastre să ardă chiar în mod inconştient. Din nefericire inimile noastre ard pentru foarte multe lucruri, care însă mistuie spre deosebire de focul din rug care produce doar lumină şi căldură nu şi cenuşă.

            Dânsul nu poate fi văzut, dar umbra Sa pe mâna mea cea dreaptă, este cea mai elocventă probă a însoţirii noastre Psalm123

Travestirea spirituală.

 1 Împăraţi 14: 6

            „Intră nevasta lui Ieroboam, pentru ce vrei să te dai drept alta”. Numai când dorm oamenii sunt frumoşi deoarece numai atunci sunt naturali fără mască.

            Aceasta este o tristă realitate a tuturor timpurilor dar mai ales a vremurilor noastre.

            În limba Greacă de unde ne-a parvenit cuvântul ipocrizie, acesta înseamnă mască.

            Toate cuceririle conjugale sau erotice, la ambele sexe au la bază o mască în dosul căreia, se ascund cele mai perfide jivine.

            Nu te încrede nici în cel mai bun prieten, sau în aceea care-ţi stă în braţe, ne spune proorocul Ieremia.

            Noi nu suntem suspicioşi, deoarece Cel ce este în noi e mai mare ca cel ce e în lume, şi vedem ce se află în dosul măştilor. Fetele fiice ale Sarei nu sunt gâsculiţele din Coliba Unchiului Tom, şi trebuie să vadă omul din spatele ecranului al măştilor, căci altfel când vor deschide ochii va fi prea târziu.

            O fată studentă la medicină când a ajuns medic, a fost fascinată de un arab care i-a promis palate şi faimă dar când a ajuns acolo era una din harem ce trebuia să pască oi şi capre fiind păzită permanent, de alt arab. A sărit în faţa unui TIR s-a suit repede în maşina Românului, şi mi-a povestit drama vieţii.

            În lumea măştilor, nu sunt alternative omeneşti. "Eu sunt Calea Adevărul şi Viaţa" Ioan 14-6.

Limba, un foc mistuitor.

           Numai scumpul frate al Domnului Isus Iuda, care a avut ce vedea şi de la cine învăţa putea să definească atât de exact acest mădular limba, care pe cât este de important pe atât este de periculos. Dacă vorba-i de argint, tăcerea este de aur, şi poate de aceea Dumnezeu ne-a creat cu două organe pentru auz şi numai unul pentru văz.

            Contemporanii lui Ieremia s-au unit să-l ucidă cu vorba, şi limbile au făcut mai multe victime ca săbiile. Grecii propuneau să numărăm până-n zece înainte de a vorbi orice, Petru ne dă soluţia ideală când ne spune Dacă vorbeşte cineva să vorbească numai cuvintele Domnului de unde rezultă că dacă nu vorbim astfel, Solomon continuă să spună că şi prostul ar trece ca înţelept dacă ar tăcea.

            Dovada că avem ungerea din Luca 4-18 pe care o avea Domnul Isus, este atunci când facem cea făcut Dânsul.

            Dacă vorbele noastre nu sunt totdeauna pline de farmec Ps. 45-1, cel puţin să fie pline de har drese cu sare.

            Cea mai periculoasă cursă, este satisfacţia ieftină a vorbirii de rău, prin care totdeauna, nolens volens vrând ne vrând ne considerăm superiori acelora pe care-i blamăm, dar niciodată bârfitorul nu este mai bun ca cel bârfit.

            Proorocul Zaharia mergea mai departe excluzând posibilitatea vorbirii de rău între copiii lui Dumnezeu, şi ne propune ca nimeni să nu gândească rău împotriva fratelui său.

            Ce buchet frumos erau cei trei fraţi şi surori ce a condus poporul din Egipt spre Canaan, dar Aron şi Maria, au vorbit de rău pe fratele lor mai mare Moise şi s-au umplut imediat de lepră. Exigenţele divine nu s-au schimbat dar Dumnezeu astăzi contabilizează orice vorbire  de rău care deşii nu mai este pedepsită pe loc va fi la fel judecată la timpul potrivit.

            Oricine nu vorbeşte de bine va vorbi de rău, dar de binecuvântare vor avea parte numai cei ce au cuvântat de bine.

Nu te supăra.

           În biroul meu aveam un afiş pe care scria:  "Puteţi fuma oriunde şi oricând dar astăzi şi aici nu se fumează". Prin extensie deviza este bună şi pentru supărare, dar astăzi nu trebuie să ne supărăm, şi cum noi avem un Dumnezeu al clipelor înseamnă că niciodată nu trebuie să ne supărăm. Ca stupar care a primit mii de înţepături, am văzut totodată  mii de victime, şi aceasta numai pentru că s-au supărat.

            Excesul de adrenalină, pe care-l produce supărarea, nu invadează creierul adversarilor noştri, şi indiferent cum ne manifestăm cel ce se supără devine totdeauna victima propriilor sale enervări. De aceea David în Psalmul 37: 8 ne spune că supărarea duce numai la rău.

            Dacă nu reuşim să ne iubim adversarii încât să nu ne mai supărăm, măcar să ne iubim pe noi şi să nu ne mai sinucidem prin supărare deşii idealul vieţii rămâne numai iubirea.

Născuţi din stâncă. Deuteronom 32-18.

            Ai părăsit stânca cea care te-a născut şi ai uitat pe Dumnezeu care te-a întocmit. Deuteronom 32-18.

            Stânca împărtăşeşte caracterul ei celor născuţi din ea, şi Stânca era Hristos 1Corinteni 10- 4.

            Încredeţi-vă în Domnul pe vecie căci Domnul Dumnezeu este Stânca veacurilor Isaia 26- 4.

            Domnul este Stânca mea ocrotitorul meu Ps. 144-1.

            Să dovedim că suntem născuţi din stâncă, şi că suntem statornici aşa cum înaintaşii noştri au rămas neclintiţi în faţa morţii, ştiind că cei ce se încred în Domnul sunt ca muntele Sionului care nu se clatină nici-o dată, ci este întărit pe vecie Ps.126-1.

Parakletos sau Periklytos? “BIBLIA TURCEASCĂ” ce zguduie Vaticanul (urmare)

Menţionează “Cântarea Cântărilor” numele lui Mohamed?

Unii musulmani consideră că versetul 16 capitolul 5 din Cântarea Cântărilor se referă la Mahomed pur şi simplu pentru că aici apare cuvântul ebraic mahamaddim, “încântător”, “încântare” şi este derivat din aceeaşi rădăcină semitică.

Dar găsim că acest cuvânt în ebraică este un substantiv comun, nicidecum unul propriu (nume), cum denotă dealtfel folosirea pluralului.

Acelaşi cuvânt apare din nou ca un substantive comun în Osea 9: 6,16 1 Regi 20: 6 Plâgerile 1: 10, 11 2: 4 Isaia 64: 10 2 Cronici 36: 19 Ezechiel 24: 16 În ultimul verset menţionat (Ezechiel 24: 16 “ce ţi-e mai scump în ochi”) se aplică unei femei, nevasta lui Ezechiel (compară cu versetul 18) şi fiilor şi fiicelor evreilor idolatri (verset 25). Ar fi tot atât de “înţelept” să folosim cuvântul Mohamed AICI ca şi în “Cântarea Cântărilor”.

În arabă multe alte cuvinte se formează din această rădăcină hmd, dar pe baza aceasta nu înseamnă că se şi referă la Mahomed. Un musulman ignorant poate tot aşa de bine să afirme că numele lui Mohamed apare în Sura 1 din Coran, Al Fatihah, versetul 1: “Al hamdo lillahi Rabbi 'lalamin” (“Slăvit fie Dumnezeu, Domnul lumilor”). Tot în acest mod un Hinduist poate afirma că numele lui Rama sau al uneia dintre multele sale zeităţi a fost menţionat în Coran pentru că în Sura 30 “Ar Rum”, versetul 1 citim: “Romanii au fost copleşiţi” iar dicţionarele arabe ne dau “romani” ca fiind derivat din rădăcina “ram”. Acest fel de argumente nu sunt deloc potrivite unui om educat şi cu judecată.

Iată:

      Cântarea Cântărilor 5:16                      shyr hshyrym 5,16 (Ebraică)

      Cerul gurii lui este numai dulceaţă        Hkw mmtqym

      toată fiinţa lui este plină de farmec     wklw mHmdym

      Aşa este iubitul meu                             zh dwdy

      aşa este scumpul meu                           wzh r`y

     fiice ale Ierusalimului!                           bnwt yrwshlm

            Şi asta ca să nu mai vorbim că musulmanii mai au aici o problemă majoră: insuşi Mohamed nu considera Cântarea Cântărilor ca o carte canonică!

Parakletos sau Periklytos?

               O altă “pretenţie” a musulmanilor se leagă de faptul că însuşi  Domnul Isus ar fi profeţit venirea lui Mohamed, atunci când a vorbit de venirea Duhului Sfânt. 

    Confuzia ce se face aici este cea între cuvântul grecesc “parakletos”  (“mângâietor”) şi “periclytos” ( însemnând “Cel onorat” adică “ahmed” sau “muhhamad” în arabă). 

 În primul rând “periclytos” nu este folosit niciunde în Biblie, fiind întâlnit la anticul Homer, cu sensul de mai sus: “Cel onorat”. Deci chiar şi Homer în Odissea ar fi vorbit despre Mohamed… Asta seamănă cu pretenţiile ideologice ale bolşevicilor. Doar se ştia că sovieticii au cel mai înalt pitic din lume!

 Dacă vom citi în Evanghelia lui Ioan, dincolo de Ioan 14: 16,  versetul invocat de musulmani,  aflăm că Domnul Isus ne dă detalii specifice atât despre identitatea cât şi despre venirea lui “parakletos”:

14:17: "El va fi Duhul adevărului" (un om nu e un spirit)

14:17: "lumea nu-L vede..." (un om e vizibil)

14:17: "...nici nu-L cunoaşte" (un om ar fi desigur cunoscut de toţi ceilalţi)

14:17: "şi va fi în voi" (o fiinţă omenească nu poate fi în alţii) 

        Ca să nu mai spunem că “Mângăietorul” trebuia trimis ucenicilor lui Isus, deci în secolul I şi El va sta cu creştinii pâna la a doua venire: Mahomed s-a născut 600 de ani mai târziu şi cum se ştie a murit ca orice om…

               “Evanghelia lui Barnaba” este un fals, o “Evanghelie” măsluită undeva în Europa anilor 1300 – 1350 de un musulman şi niciodată nu va fi luată serios în seamă de creştini. Vaticanul poate să doarmă liniştit. Altele sunt problemele lui…

 

Oameni de încredere. Ioan 2-24.

            Încredinţează aceste lucruri la oameni de încredere. Domnul nu se încredea în ei, pentru că ştia ce este în toţi.  Ioan 2-24.

            Trebuie să ne ferim de ce ace caracterizează pe cei necredincioşi, şi anume ne ţinerea de cuvânt.

            Domnul nu a fost deloc încântat de faptul că mulţi au crezut în numele Lui, pe când era la praznicul Paştelor din Ierusalim, deoarece, ştia că aceeaşi oameni mai târziu vor cere răstignirea Sa.

            Nu este suficient că noi ne încredem în Dânsul, ci noi trebuie să primim mărturia, că suntem plăcuţi lui Dumnezeu, şi că se poate încrede în noi ca fiind destoinici pentru orice lucrare a Sa.

            Relaţia cu Dumnezeu este o relaţie de parteneriat, şi de multe ori ne hrănim cu iluzii înşelătoare urmând doar calculele noastre nu şi pe ale Sale. Noi am verificat credincioşia Sa, şi niciodată nu am fost dezamăgiţi, dar dacă încrederea nu e reciprocă, totul este o iluzie deşartă. Drama lumii constă în aceea că iubirile se întâlnesc foarte rar. O lume iubită, dispreţuieşte iubirea Mântuitorului, trişează, şi prin toate atitudinile lor unii creştini cochetează cu Diavolul, simulând adunarea, rugăciunea şi Cuvântul, iar seara dacă ar face o mică socoteală cu cine a trăit 24 de ore, va constata că  nu Domnul Isus a fost adevăratul partener, iar creştinismul a rămas doar o mască înşelătoare.

            Infidelitatea conjugală se întinde în toate domeniile. Uităm că Partenerul nostru nu este ca noi şi vede dincolo de aparenţe, iar pentru că a dat totul, pe drept pretinde totul, şi nu se încrede decât în aceea care nu trădează.

            Dar dacă oamenii şi unii aşa zişi creştini au făcut din trădări un mod de viaţă, acelaşi mod de comportare îl au şi faţă de Dumnezeu. 

            Acum e bine să ne amintim care a fost ultima noastră comunicare personală cu Domnul Isus, faptul că noi ne-am rugat, sau am citit Cuvântul nu constituie o probă a comunicării.

            Iar când la rugă vei supus deplin în tine va fi Isus

            Vei spune Doamne eşti mulţumit El va răspunde ai biruit. El ne comunică prin minuni Ps. 65-5.

            Un semn al încrederii, este punctualitatea la întâlnirea noastră cu Domnul. Dacă în toate afacerile noastre condiţia succesului este punctualitatea, aceasta este valabil şi în relaţia cu Dumnezeu. Principiul ca 6 zile să lucrezi, şi a 7 s-o serbezi nu face parte din lege ci din divinitate. Evreii ca şi noi neamurile, am socotit această rânduială ca un capriciu divin, dar am verificat acest lucru 70 de ani, şi am constatat că tot ce credem că am câştigat Duminica se pierde infinit mai mult, iar evreii şi-au pierdut chiar identitatea în cei 70 de ani de captivitate.

            Roadele şi la bătrâneţe, sunt condiţionate de sădire, iar copiii lui Dumnezeu trebuie să fie sădiţi în Casa Domnului ca un copac verde. Ps. 92.

            Pentru a evita regretele eterne ale trădării, să regretăm acum trecutul, devenind oamenii de încredere ai lui Dumnezeu pe pământ.