„Și pe când se ruga, s-a deschis cerul”. (Luca 3:21)

Este prima oară când cerul se deschide nu pentru

ploaie, ci pentru un mesaj special și anume să ne spună cine este Domnul Isus. De aici tragem două concluzii fundamentale:

1. Puterea extraordinară a rugăciuni - de a deschide

cerul din care se coboară tot ce este bun și desăvârșit, adică tot ce avem noi nevoie (Iacov 1:17);

2. Dumnezeu a vrut ca oamenii de pe pământ nu doar

să audă despre cer, ci unii dintre ei (cum ar fi Moise şi Ilie,  cei de la botezul Domnului sau Ștefan, Pavel sau Ioan) să fie martori oculari ai cerului deschis pentru generațiile viitoare.

Este o scară a îngerilor care mențin o permanentă

legătură a cerului cu pământul, așa a numit-o Iacov, dar ei (îngerii) având aripi nu au nevoie de scară. Definiția acestora este dată de Pavel, cel care a ajuns în familia lor şi despre care spune că  sânt „duhuri slujitoare”.

Din punct de vedere astronomic cerul este locul

Astrelor - Șavaion în limba ebraică, adică ținutul dintre apele de deasupra întinderi și al celor din desubtul întinderii făcut în ziua a doua a creațiunii.

Dar din punct de vedere Biblic cerul este un loc

special pregătit anume pentru toții copiii lui Dumnezeu. (Ioan 14).

Ajungând în insula Patmos, chiar în peștera unde a fost

scrisă Apocalipsa, acolo am avut o mică revelație - a contrastului dintre cer și pământ. Din adâncimea și întunecimea acelei grote, apostolul și evanghelistul Ioan a fost ridicat în lumina și frumusețea cerului pe care ne-a descris-o în capitolul 4 din cartea Apocalipsa.

Cerul nu este o himeră, ci o măreață realitate despre

care Pavel, ne spune la 2 Corinteni 12, că a văzut lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și pentru a căror descriere pământenii nu au cuvinte în vocabularul lor.

Vestea bună constă în aceea că cerul mai este încă

deschis pentru toți cei ce vor să ajugă acolo și nu în infern, iar rugăciuea pocăinței este cheia care ne-a fost dată şi care se află în mâinile noastre.  

CĂT DE MULT AM DEGENERAT. Iona 1

Iona 1.

Cu peste 2500 de ani în urmă la apariția unui necaz respectiv o furtună pe marea Mediterană  nu era considerată ca ceva natural, ci primul lucru pe care-l făceau călătorii de pe corabie era rugăciunea și cercetarea căutarea vinovatului pentru această furtună, deșii ei nu erau creștini ci doar temători de Dumnezeu.

În anul 1912 în perioada de înflorire a creștinismului când s-a scufundat Titanicul pe 12 Aprilie, în timpul celor 3 ore de la ciocnire până la cufundare, va fi pus oare cineva întrebarea ce s-a pus pe corabia cu care călătorea Iona, dacă este cineva de vină?.

Eu nu cred că s-apus sau se mai concepe astăzi așa ceva pe timp de furtună, aceasta se consideră acum anacronic fanatism, habotnicie. Toate fenomenele din jurul nostru se consideră naturale.

Dacă însă pe corabia de atunci oamenii nu se rugau mureau toți, dar pentrucă s-au rugat nu a murit niciunul, deși sorțul a căzut pe Iona care a fost aruncat în mare, și imediat furtuna s-a potolit.

Singurul care era vinovat în corabie dormea legănat de valurile păcatului neascultării deoarece ca proroc el a fost trimis de Dumnezeu la Ninive, dar el a ales să fugă la Tars.

Și Domnul Isus a adormit dar nu în fundul corăbiei ci la cârmă iar când a fost trezit de Apostoli a certat valurile care pe loc s-au potolit, fără a considera fenomene naturale.

Iona când este întrebat cine este, foarte mândru spune că este Evreu, și se teme de Dumnezeul care-a făcut cerurile, pământul și marea.... pe care se găsea fugind departe de Domnul după gândirea sa mărginită. Oamenii de pe corabie au aflat despre adevăratul Dumnezeu care nu tolerează neascultarea.

Câte lucruri a rezolvat în decursul istoriei și continuă să rezolve rugăciunea, dar cât de mult am degenerat, considerându-ne prea deștepți și moderni pentru a ne mai ruga.

Am traversat de 26 ori Atlanticul dar când avionul Boing 777 venind de la Munchen spre Chicago a intrat în vârtejul unor nori de furtună la 13000 metri altitudine, cu fețele galbene de groază, toți ne rugam când intrând într-un gol de aer avionul cădea spre ocean, dar s-a redresat, și am staționat 2 ore la Detroit, până ce furtuna s-a mai potolit.

Noi putem fi anacronici degenerați, rugăciunea niciodată, a fost este și va fi totdeauna soluția tuturor circumstanțelor vieții noastre, deoarece trăim într-un univers al rugăciunii.

SANCTUARUL UNIVERSULUI Apoc. 4.

Capitolul 4 din Apocalipsă ne descopere prin revelația lui Ioan locul, de unde este condus universul.

În acest sanctuar pe lângă tronul mare și alb, curcubeu , 24 de bătrâni se află și 7 sfeșnice care simbolozează Biserica în cele 7 etape istorice ale sale. Biserica înainte de a fi răpită este chemată să participe la guvernare universului.

„Celui ce va birui îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul de domnie„. Incă de acum.

SĂ NU SE PIARDĂ NIMIC

Ioan 6-12.

Din cele cinci pâini și doi peștișori după ce peste cinci mii de oameni au mâncat și s-au săturat, au mai rămas douăsprezece coșuri de firimituri.


Pâinile în săcuiul copilului se uscau de căldură dar în mâinile Domnului deveneau fragede și se multiplicau. Dacă nu ar fi fost cinci mii de martori nimeni nu ar fi putut crede o asemenea minune ce vorbea de la sine.

Scopul nu a fost numai săturarea mulțimii de oameni ci și crearea rezervei de pâine.

Lecția dată a fost nu numai referitoare la pâine, ci la toate lucrurile.

Se pierde astăzi mult timp, mulți bani, multă sănătate, pierderi pentru care va trebui să răspundem odată.