Pribegia. 2 Corinteni 5-6.

„Noi totdeauna suntem plini de încredere, pentru că ştim că dacă suntem acasă în trup pribegim departe de Domnul„

Pribegia în dicţionarul universal al limbii Române este definită ca fiind o stare de instabilitate de călător fără adăpost etc.

Adevăratul sens al cuvântului pribegie, este însă existenţa noastră în această lume ca trup, acasă în trup.

Adevăratul sens al cuvântului acasă, nu este legat de existenţa noastră în trup, ci de existenţa noastră în slavă, adică acasă la Domnul.

Acasă în trup, înseamnă pribegie, dar acasă la Domnul, înseamnă fericire.

Câtă diferenţă între optica umană şi cea divină cu privire la existenţa noastră efemeră pe pământ.

Pribegia existenţei noastre în trup, paradoxal înţelesului imediat, produce liniştea încrederii noastre permanente.

Noi totdeauna suntem plini de încredere deoarece nu am făcut din nişte nisipuri înşelătoare, o locuinţă, ci suntem în căutarea adevăratei noastre patrii. Pribegi fericiţi încrezătorii în făgăduinţele lui Dumnezeu, singurele adevărate.

Să nu treceţi peste „ce este scris” 2 Corinteni 4- 6.

Domnul Isus spunea Fariseilor că au desfiinţat frumos Cuvântul lui Dumnezeu în folosul datinilor.

Acum datinile strămoşeşti, de origine păgână cele mai multe, au căpătat o denumire divină „sfânta tradiţie„.

Expresia Sfânta Scriptură, a fost înlocuită cu sfânta tradiţie. Îngerul Domnului Isus i-a spus foarte clar lui Ioan pe insula Patmos că cine va adăoga ceva la Cuvântul Său i se vor adăoga urgiile scrise, iar cine va scoate ceva, i se va scoate partea sa de la pomul vieţii şi din Cetatea Sfântă.

„Oricine nesocoteşte Cuvântul Domnului se pierde„.  Proverbe 13- 13.

Să nu ne mai mirăm că sunt atâţia pierduţi chiar în rândul celor ce se cred în Casa Domnului.

Primii doi copii ai lui Aron, Hofni şi Fineas, au murit în Casa Domnului, considerând ei că pot aduce foc pentru jertfă de oriunde, nu numai de pe altar, ce părea banal, dar această interpretare a Cuvântului le-a fost fatală.

A trece peste ce este scris.

Închinarea la obiectul răstignirii este o călcare a Cuvântului care spune că cine se închină să se închine în Duh şi adevăr, şi în primele trei veacuri nu se practica acest obicei.

Dacă Domnul Isus ar fi fost ars pe rug ca urmaşii Săi, trebuia să ne închinăm focului?.

Cineva a reuşit să inventarieze toate bucăţile de lemn din Bisericile şi Mănăstirile, lumii creştine, care pretind că sânt din Crucea Domnului Isus, şi deşi nu considera că le-a vizitat pe toate, totuşi acestea depăşeau 17.000 de kilograme.

Posesorii lor afirmând că sunt din crucea Domnului speculează naivitatea religioasă cu un singur scop, banul.

Apostolul Pavel se lăuda când scria Corintenilor cu Crucea suferinţelor.

Ce uşor a fost înlocuită suferinţa pentru Domnul cu costisitoarele cruci de aur, pe pieptul unor inimi de lemn.

Pe cei mai mari hoţi, tâlhari, beţivi, drogaţi, prostituate, homosexuali, etc. î-i vedem având la gât lănţişoare şi cruci de aur. Se trece aşa uşor peste tot ce este scris, şi de aceea este atâta suferinţă aici şi dincolo, ce ar putea fi evitată.

Proba vieţii post mortem.

Acest subiect atât de controversat al continuităţii vieţii, Domnul Isus, ca orice alt subiect, ni-L explică în foarte puţine cuvinte în Evanghelia lui Marcu 12-17, ducându-ne în timpul lui Moise unde este vorba despre „rug„.

Este o probă la care nici un teolog sau proroc nu ar fi putut să se gândească vreodată, ca fiind o probă zdrobitoare pentru orice adversar al învierii.

Când Dumnezeu se prezintă ca fiind Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, de la sine se înţelege că Dumnezeul Cel Viu, nu este un Dumnezeu al morţilor deoarece pentru Dânsul toţi sunt vii, fie pentru fericire veşnică fie pentru osândă veşnică.

Câte argumente puteau exista, teologice, ştiinţifice, filosofice etc. dar nimic nu este mai convingător ca expunerea relatată mai sus.

Definiţia liniei drepte, este drumul cel mai scurt între două puncte, adică Domnul Isus nu Ortodoxia, aşa cum se pretinde.

„Îngerii copiilor văd pururi faţa Tatălui care este în ceruri”

Publicat de Catalin Grigore @ Apr 11 2012

Uncategorized

– Un dialog cu Constantin Aninoiu, pastor în cadrul Cultului Creştin după Evanghelie –

Cătălin Grigore: – Domnule Aninoiu, ne cunoaştem de mai bine de douăzeci de ani. Cred că tot într-o primăvară, prin 1990, ne-am întâlnit prima oară. Iată că după ani ne revedem în această ipostază. V-aş ruga să vă faceţi o scurtă prezentare.
Constantin Aninoiu: – Mă numesc Aninoiu Constantin, sunt de profesie expert contabil şi totodată studiez Biblia de şaptezeci de ani. M-am consacrat în timpul liber şi misiunii evanghelice. Sunt originar din Gorj, comuna Băleşti, şi am 83 de ani.
C.G.: – Spuneţi-mi, ce a însemnat să fii o persoană care împărtăşeşte astfel de convingeri religioase într-un regim comunist?
C.A.: – A fost o perioadă dificilă, am traversat o perioadă întunecată.
C.G.: – Spuneţi-mi câteva cuvinte despre convertirea dumneavoastră, cum s-a produs?
C.A.: – La 1 octombrie 1946. Am constatat din Biblie că toţi oamenii, indiferent de religie, se găsesc sub povara păcatului şi am avut această încredinţare.
C.G.: – Ce înţelegeţi prin convertire?
C.A.: – Convertire înseamnă pocăinţă. Domnul Iisus spune: „Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!”
C.G.: – Ceea ce înseamnă că poţi să fii şi catolic şi ortodox şi protestant…?
C.A.: – Important este să trecem de la vorbe la fapte. Nu contează numele religiei, ci contează viaţa. Fiul lui Dumnezeu a venit să aducă viaţa…
C.G.: – Înainte de 1989, cei care practicau o altă religie erau numiţi de către comunişti pocăiţi. Era un cuvânt ofensator?
C.A.: – Da, se spunea că noi, cei care credem în Dumnezeu, suntem anacronici. Chiar în 1985 a venit Billy Graham, un mare misionar, consilierul lui Jimmy Carter. Atunci m-a a oprit Securitatea când ieşeam din Bascov, eram cu un magnetofon ca să înregistrez predica de la Sibiu. Am stat vreo zece ore pe la Securitate. În timpul anchetei au venit cu o scrisoare cu o ştampilă luată de la Poştă. Mi-au arătat că a sosit le ei o scrisoare prin care numitul Aninoiu Constantin merge la Sibiu ca să-l asasineze pe Billy Graham şi zicea: „noi, un grup de prieteni, anunţăm Securitatea ca să fie oprit de a merge acolo pentru a nu strica relaţiile României cu America”.
C.G.: – Era o scrisoare care avea autor real?
C.A.: – Nu. Era o scrisoare de fapt aberantă, că eu vroiam ca prin aceasta să nu i se mai dea României clauza naţiunii celei mai favorizate.
C.G.: – În ce an a fost asta?
C.A.: – În 1985, pe data de 13 septembrie.
C.G. – Care a fost baza acceptării vizitei lui Billy Graham în România?
C.A.: – Fusese în Rusia şi dacă-l acceptaseră ruşii să evanghelizeze, atunci a solicitat şi a fost acceptat să vină şi în România. Şi cu ocazia asta a vizitat, a stat o săptămână…
C.G.: – Ce a reprezentat pentru oamenii credincioşi din acea vreme vizita sa?
C.A.: – S-a prezentat o casetă în care Ceauşescu a fost informat că numai câţiva oameni au participat, că nu a fost nici un fel de eficienţă pentru Billy Graham. Aşa a acţionat Securitatea. Atunci Ceauşescu a cerut caseta de la Ambasada Americii şi când a văzut mulţimea care a ovaţionat şi l-a ascultat în toate acele oraşe i-a dat afară pe cei care-l minţiseră că Billy Graham n-a făcut nimic în România.
C.G.: – Ce are România deosebit, comparativ cu alte locuri prin care aţi călătorit?
C.A.: – Aici sunt multe de spus, în sensul în care sunt foarte mulţi care călătoresc şi nu-şi cunosc propria ţară. Înainte de a merge să văd lumea mi-am văzut ţara şi, cu toate că am fost invitat să rămân fie în California, fie în Chicago, fie în alte locuri, am revenit aici. Nu înseamnă să fii neapărat naţionalist, însă legătura pe care o avem în ţară cu prietenii, cu biserica, nu poate fi înlocuită. Apoi adaptarea nu este aceeaşi, trebuie să pleci de tânăr. Nici o altă ţară nu poate fi patria. Patria e una.
C.G.: – Cum aţi defini patria?
C.A.: – Locul în care ai deschis ochii şi pe care-l iubeşti.
C.G.: – Într-o seară, v-am văzut la televizor; aţi vorbit despre binefacerile rugăciunii, amintind despre faptul că rugăciunea, când este făcută de către un copil, este ascultată. Vorbeaţi despre unul dintre copiii dumneavoastră şi despre soţia care murise… Ne puteţi spune?
C.A.: – Da, am scris şi o carte, „Mărturii de la porţile Cerului”. Am învăţat cu ocazia decesului primei soţii că orice rugăciune, dacă vrei să fie ascultată, să fie făcută de un copil. Chiar dacă noi nu suntem ascultaţi, se zice că îngerii copiilor văd pururi faţa Tatălui care este în Ceruri
C.G.: – Şi aţi simţit în acel moment?
C.A.: – Da, am văzut şi împlinindu-se.
C.G.: – În ce sens?
C.A.: – În sensul că se pregăteau să o spele, să o îmbrace şi, datorită rugăciunii noastre, într-o cameră alăturată, soţia şi-a revenit şi a mai avut câteva conversaţii importante, văzuse deja tunelul…
C.G.: – V-aţi dat seama?
C.A.: – Da, şi a zis să nu o mai întorc niciodată de pe drumul pe care pornise pentru că e prea frumos.
C.G.: – În ce an era asta?
C.A.: – În 1970, 1 aprilie…
C.G.: – Deci era într-o vreme când nu apăruseră cărţile despre moarte clinică ale lui Raymond Moody…
C.A.: – Nu, nu se ştia nimic despre moartea clinică.
C.G.: – Moartea este un subiect pe care-l evităm de obicei, deşi face parte din traiectoria noastră. Ştiu că mama dumneavoastră a murit la vârsta de 96 de ani. A anticipat, a ştiut?
C.A.: – Da. Mama avea premoniţii, a ştiut exact ziua. Nu numai că ştiut-o, dar s-a şi pregătit. Seara, când a servit ultima masă, aşa a spus sorei mele, care era acolo, şi mai erau şi alţii de faţă: „pentru mine este ultima masă, de acum mâncaţi voi şi fiţi sănătoşi”. Şi i-a binecuvântat pe toţi nepoţii cu o zi înainte de a pleca.
C.G.: – Ce înseamnă pentru dumneavoastră moartea?
C.A.: – Biblia nu foloseşte pentru creştini cuvântul moarte, ci adormire. În limba greacă, cuvântul cimitir se numeşte dormitor. În Biblie, când a murit Lazăr, Mântuitorul a spus: „Lazăr, prietenul nostru, doarme”. Deci moartea este continuarea vieţii, dar pe alt plan. În Epistola Apostolului Pavel către Efeseni se spune: „Deşteaptă-te tu care dormi, scoală-te din morţi şi Hristos te va învia. Noi ne apropiem de sărbătoarea Învierii; în sens spiritual, ea nu are loc decât pentru cei care cred în Domnul Iisus. Apostolul Pavel, la Romani, capitolul 7 spune că „cine a murit de drept, a fost eliberat de păcat”.

Risipa desfătării ei. Apoc.18- 3.

„A căzut a căzut, Babilonul„.

Fără motive, unii comentatori Biblici, s-au grăbit să afirme la data de 11 sept.2001, prin căderea turnurilor din New York şi celelalte atacuri teroriste că America este Babilonul.

Babilonul nu este o ţară, ci un sistem mondial, format din reziduurile tuturor religiilor false ale pământului care î-şi are originea în ţara Şinearului, Irakul de astăzi, unde oamenii au încercat construirea Turnului Babel.

În cele două cuvinte din titlu, se cuprinde definiţia dată de Domnul acestui sistem. 

O umbră, o icoană preânchipuitoare a Babilonului, am văzut-o în oraşul luminilor Las Vegas construit în secolul trecut, în deşertul Nevada.

Am vizitat acest oraş de două ori, în perioada sa de glorie. Nimic din tot ce se spune în Apocalipsa 18, despre Babilon, nu lipsea în acest oraş supra numit capitala mondială a distracţiei şi a jocurilor de noroc.

Nu am crezut că voi trăi să văd, după grandoarea trecutului, dezastrul prezentului.

Acum am văzut ieri la Televizor, cartiere întregi de corturi cu Homeless adică oameni fără case, fără cele mai elementare utilităţi, lipsiţi de hrană, se atacă reciproc se omoară nemaiputând fi controlaţi.gas, turnul babel

La Paris astfel de oameni am văzut că primeau gratis, o masă caldă pe zi, dar în ţara tuturor posibilităţilor, nu am văzut aşa ceva.

În Las Vegas oamenii dormeau numai ziua, iar noaptea nu puteam circula din cauza aglomeraţiei.

La restaurante era cea mai ieftină mâncare din cauza mulţimii. Marile lucrări, şantiere de anvergură acum au fost abandonate din pricina crizei.

Nu ştim dacă această criză este începutul sfârşitului, dar Las Vegasul şi lumea întreagă, nu va mai fi niciodată ce a fost cândva, spun toţi sociologii. Risipa desfătării, nu putea avea alt sfârşit, decât cel prevăzut de Dumnezeu.