„Trebuia să treacă prin Samaria„ Ioan 4-4.
„Trebuie să fie mântuiţi„ Faptele Apost. 4-12. „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu„ Fapte 5-29.
Pentru că Evreii nu aveau a face cu Samaritenii, Domnul Isus trebuia şi în această privinţă, ca în toate privinţele, să ne dea un exemplu că trebuie să ne iubim unii pe alţii, chiar şi pe vrăjmaşi.
Mântuirea nu este o opţiune, cum cred unii ci un imperativ, ne arată Cuvântul lui Dumnezeu în textul de mai sus.
Domnul Isus a spus că nu ne foloseşte la nimic dacă am avea toată lumea şi ne-am pierde sufletul, deci prioritatea nr. 1 a vieţii trebuie să fie „mântuirea„ ceea ce doreşte şi Dumnezeu.
În ceeace priveşte ascultarea, de asemenea nu trebuie să mai comentăm. Ascultarea face mai mult decât jertfele.
Nimic şi nimeni de pe pământ nu are voie să intre în concurenţă cu Dumnezeu în ceeace priveşte ascultarea.
„Nu este nici-un mijlocitor între Dumnezeu şi oameni decât Omul Isus Hristos„
Toate costurile mari ale vieţii materiale se datoresc numărului mare de intermediari, de la producător la consumator.
Dar dacă în acest domeniu preţul se plăteşte în bani, când este vorba de intermediarii de pe tărâm spiritual, preţul se plăteşte cu viaţa.
Dacă Dumnezeu a decretat că omul trebuie să aibă o relaţie directă cu Dânsul, de unde au inventat unele religii cu pretenţii intermediarii sau duhovnicii, care trebuie plătiţi destul de mult.
Toate nevoile sufleteşti, sunt imperioase ca şi cele trupeşti.
Când ne este foame sau sete, nimeni nu recurge la intermediari.
În predica de pe munte suntem invitaţi ca cele trei practici creştine, rugăciunea, postul, şi binefacerea, trebuie să fie făcute, în intimitate personală cu Dumnezeu.
Proorocul Zaharia în cap. 12-10 asociază aceste două cuvinte, deoarece, cele două duhuri nu se pot despărţii niciodată duhul îndurării de duhul rugăciunii.
Adevărata cauză a lipsei rugăciunii în viaţa noastră, este lipsa duhului de îndurare.
Suntem îndurători numai cu noi înşine nu însă şi cu alţii şi tocmai de aceea nu ne putem ruga pentru alţii.
Înţelepciunea care vine de sus este plină de îndurare şi de roade bune.
Cred că această întrebare pusă Fiului lui Dumnezeu şi relatată de Evanghelistul Ioan este culmea cutezanţei şi a tupeului omenesc.
Faptul că un vierme al pământului poate folosi o asemenea expresie este dovada decăderii fără limite a naturii omeneşti.
Răspunsul putea fi foarte diferit, de la un cutremur de pământ, la foc din cer, ca să dovedească cine este şi ce poate, dar ca totdeauna şi de data aceasta a fost pe măsura iubirii întrupate.
Dacă mă slăvesc Eu însumi, slava mea nu este nimic, dar Cel ce mă slăveşte este Tatăl Meu.
Oamenii mici totdeauna se dau mari, dar oamenii mari totdeauna se văd mici.
Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez, aşa a zis Ioan Botezătorul, şi aşa zice luna, oridecâteori răsare soarele.
„Ca să ştiu să înviorez cu vorba, pe cel doborât de întristare„
Iscusinţa trebuie demonstrată de practica înviorării celor doborâţi de întristare, nu de vorbe frumoase care nu satură nici o pisică, aşa spunea Spurgeon, prinţul predicatorilor.
Foarte mulţi sânt doborâţii, dar foarte puţini sânt încurajatorii. Proorocul Amos în cap. 6-5 ne spune că mulţi se socotesc iscusiţi ca David, dar aiurează în sunetul alăutelor, beau vin din pahare largi, dar nu se întristează de prăpădul lui Iosif.
Dealtfel tot capitolul 50 din Isaia ca şi iscusinţa de a ridica pe cei căzuţi, erau proorocii despre lucrarea ulterioară după sute de ani împlinită de Domnul Isus.
„Cei ce se încred în Domnul sunt ca muntele Sionului care nu se clatină niciodată„
„Frumoasă înălţime bucuria întregului pământ„
„Din Sion care este întruparea frumuseţii desăvârşite de acolo străluceşte Dumnezeu„
Am fost pe cei opt munţi principali din Israel, dar muntele Sionului, este fără egal.
Omul care se încrede în om este blestemat ca să nu mai vadă niciodată fericirea, iar omul care se încrede în Dumnezeu, este răsplătit cu binecuvântările Sionului, despre care am citat doar câteva, în versetele de mai sus.
Încrederea în oameni este comparată cu trestia frântă a Egiptului, iar încrederea în Dumnezeu, cu falnica măreţie şi stabilitate a Sionului.
Cele mai multe dureri de pe pământ se datorează decepţiilor pe care le generează excesiva noastră încredere în oameni.
Trebuie să-L urmăm pe Domnul Isus şi în această privinţă cu atât mai mult, deoarece noi nu putem vedea dincolo de paravanul aparenţelor.
Iată motivul pentru care Dânsul nu se încredea nici chiar în cei care crezuseră în El, poate tocmai că la baza credinţei lor stătea faptul că văzuseră semne şi minuni.
Domnul Isus nu era un iluzionist, iar atunci când o parte î-L părăsesc, vedem la Ioan 6 că zice celorlalţi, "voi nu vreţi să vă duceţi?".
Nu se încredea în oameni, deoarece ştia ce este în om, iar noi ne încredem deoarece nu ştim ce este în om, căci dacă am ştii şi noi ca Dânsul, nu am mai face atâtea greşeli.
Dumnezeu nu vrea să împartă slava încrederii Sale cu nici un muritor şi de aceea cei ce se încred în semenii lor sunt blestemaţi, iar cei ce se încred în Domnul sunt binecuvântaţi.
După distrugerea Ierusalimului, un grup de 1000 de Evrei s-au încrezut într-un comandant fanatic şi au adunat merinde pe un platou strategic, Masada, în dreptul Mării Moarte, la o altitudine de 500 m.
Romanii au asediat Masada trei ani, au format rampe până la acea înălţime, au creat o breşă şi au cucerit-o, dar din cei o mie de zeloţi numai şase mai erau vii, restul s-au sinucis.
Am ajuns acolo cu telecabina şi am văzut încă odată că orice comandant omenesc falimentează dar cei ce se încred în Domnul nu vor fi daţi de ruşine ci de ruşine vor fi daţi ce ce-L părăsesc fără temei Ps. 25.
“Nu blestema pe împărat nici chiar în gând, şi nici în camera ta de culcare, căci s-ar putea ca pasărea cerului sau un sol înaripat să-ţi dea pe faţă vorbele”.
Dacă oamenii prin microfoanele lor pot transmite vorbele din camera de culcare, sau pasărea cerului, cum sunt numite aparatele de detectarea minciunilor, ce uşor va fi să fie ascultate gândurile şi chiar închipuirile oricărui individ.
Cel ce a creat ochiul s-ar putea să nu vadă, Cel ce a creat urechea s-ar putea să nu audă, Cel ce a crea creierul cu cele peste 20 de miliarde de celule, s-ar pute să nu ştie toate, desigur, totdeauna opera este inferioară şi subordonată Creatorului.
Când Ben-Hadad, întreabă comandanţii săi cine este spionul dintre ei pentru Evrei, unul dintre ei vedem la 2 Împăraţi 6-12 că-i răspunde că nu e nici unul, ci în Israel proorocul Elisei îi spune împăratului său tot ce vorbeşte împăratul Siriei în camera sa de culcare. Un sol înaripat, poate sub formă de porumbel, spunea lui Elisei toate gândurile şi vorbele împăratului din camera sa de culcare.
R
epetarea de două ori a unor cuvinte din partea Domnului totdeauna a scos în evidenţă importanţa acelui mesaj divin.
Este însă în versetul de mai sus pentru prima dată când Dumnezeu repetă de trei ori un cuvânt, pentru ţara lui Israel.
Dar cu tot acest triplu avertisment, această ţară unică pe glob cu cele două sute de clime, denumită de Dumnezeu ca o podoabă între podoabele lumii, Ieremia 3- 19 nu a vrut să asculte glasul Domnului.
Am traversat-o în toate cele patru puncte cardinale ale sale, de la grădinile şi flora Carmelului, până la Marea Moartă şi Eilat, de la Iordan şi Marea Tiberiadei la Mediterana şi Tel Aviv şi am văzut multe ţări dar Israelul şi hrana de acolo, căci am mâncat din toate roadele ţării, nu are egal pe glob.
Saul a crezut că importante sunt jertfele, nu ascultarea, dar Samuel este trimis să-i spună că pentru această inversare a valorilor va pierde nu numai împărăţia, ci chiar viaţa.
Cine nu vrea să asculte va fi determinat să asculte, dar totdeauna preţul neascultării este foarte scump şi uneori fatal.
„Trebuia să treacă prin Samaria„ Ioan 4-4.
