RICHARD WURMBRAND – JERTFĂ ŞI DEMNITATE

Profesor: Ivan Livia, Liceul Teoretic „Onisifor Ghibu”, Oradea
Biruinţa desăvârşită este să te biruieşti pe tine însuţi!
R. Wurmbrand
A vorbi despre Richard Wurmbrand  – o personalitate atât de complexă care s-a 
implicat în numeroase domenii ale vieţii social-politice din România inter şi postbelică – este 
dificil datorită  subiectivismului ce poate fi indus de  preţuirea acestui om, sau din contră, de 
criticile ce i le pot aduce cei care nu sunt de acord cu  opiniile lui. Este greu să nu fii unul din 
admiratorii acestui personaj care, în tot ceea ce face se implică cu dragoste şi multă pasiune.
De asemenea, Wurmbrand poate fi criticat pentru diversitatea opiniilor sale politice: este 
comunist în anii tinereţii, , evreu creştin şi anticomunist convins la anii maturităţii dar şi 
„antisemit”  în discuţiile sale apologetice cu evreii mozaici. 
Însuşi Wurmbrand considera că biografiile în general  nu pot fi prea obiective  sau 
demne de luat în seamă:  Să nu crezi niciodată biografiile. Dacă sunt scrise de duşmani, ele 
nu arată omul aşa cum a fost el, ci doar ce dusmănie, ce invidie şi ce gelozie au văzut în el. 
Dacă sunt scrise de admiratori, ele vor ilustra mai degrabă ce inimă nobilă are autorul si ce 
mult s-a străduit el să ornamenteze subiectul cărţii sale cu podoabele propriilor lui virtuţi. 
Cât despre biografii "obiective", care redau istoria cu o exactitate pedantă, presărate cu 
doze sărăcăcioase de laudă sau critică, nu-ţi pierde vremea cu ele. Sunt plicticoase şi nu sunt 
bune de nimic. Adevărul este "adevărat" numai atunci când este spus cu pasiune.
1
Richard Wurmbrand (1909-2001) s-a născut într-o familie de evrei săraci din 
Bucureşti. Tatăl lui şi-a luat familia la Istambul, unde a deschis un cabinet dentar. Odată cu 
moartea tatălui în 1919, a urmat falimentul, iar familia, acum foarte săracă, s-a reîntors in 
România.
În perioada adolescenței a fost atras de comunism, apoi a urmat cursurile unei  școli 
politice la Moscova, între 1927 și 1929. Era condus de o o aspiraţie pur idealistă de căutare a 
adevărului şi a dreptăţii.  În 1933 participă la grevele ceferiştilor de la Griviţa fiind alături de 
                                                
1
Daniel Brânzei,  Amintiri cu sfinţi, Edit. Carmel Print, Arad, 2006, pag 1132
marii comunişti  inculpaţii atunci : Gh. Gheorghiu Dej, Chivu Stoica etc.
2
Pentru puţin timp 
este închis la Doftana unde se îmbolnăveşte de tuberculoză, apoi este eliberat.
Renunță la doctrina comunistă, întrucît vede că această ideologie nu este rezolvarea 
ce o caută el pentru cei oropsiţi şi oprimaţi.  Spera totuşi că într-o zi omenirea va găsi un 
sistem care să asigure tuturor libertatea, securitatea şi bogăţia.
3
Se căsătorește în  1936 cu Sabina Oster, şi ea evreică, cu licenţa în chimie la 
Universitatea Sorbona şi are o viaţă prosperă în Bucureşti.
Încearcă să îşi trateze tuberculoza cu care s-a ales din închisoarea Doftana călătorind 
în zona Braşovului. Nu după mult timp, se convertește la credința creștină, citind Biblia pe 
care o primise de la un tîmplar la care locuise în zona Brașovului, urmînd ca, mai târziu să 
devină pastor luteran. Este angajat ca secretar al Misiunii Bisericii Anglicane către evrei din 
Bucureşti. Încercând să muşamamlizeze o reclamaţie făcută de cineva împotriva Misiunii, 
Wurmbrand a mituit pe agentul de asigurări care trebuia să execute Misiunea, dar astfel 
mituit acel agent Misiunea nu a mai fost penalizată, ceea ce i s-a părut şi lui Wurmbrand o 
“afacere profitabilă”.  Mustrat fiind de şeful Misiunii pentru această “afacere” şi plătind apoi 
amenda, Wurmbrand a înţeles acest principiu al creştinismului care face să funcţioneze  atât 
de bine societăţile occidentale: şi-n lucrurile cele mai mărunte să faci ceea ce-i drept, nu 
ceea ce-i profitabil.
4
După ce România s-a alăturat Axei Tripartite în 1940, relaţiile cu Anglia s-au răcit, 
astfel că Misiunea Engleză  a fost nevoită să  se retragă din România, activităţile ei fiind 
preluate de Misiunea  Bisericii Luterane Norvegiene. Wurmbrand  nu a căutat niciodată o 
anume confesiune religioasă, el considerându-se pur şi simplu creştin, totuşi pentru că 
slujbele religioase desfăşurate de luterani erau mai simple şi lipsite de pompa altor 
confesiuni, el alege să devină pastor luteran.
În timpul războiului Wurmbrand şi colegii lui de la Misiunea Norvegiană au tipărit 
sute de Biblii în limba germană, distribuindu-le gratuit soldaţilor germnai care se aflau în 
România. Germanii erau foarte miraţi să primească astfel de cărţi de la un evreu. Distribuţia 
clandestină a Bibliilor a continuat şi după 23 august 1944; soldaţii sovietici care erau la noi 
ca “armată aliată” , în simplitatea lor intelectuală erau foarte bucuroşi când Wurmbrand, un 
                                                
2
Idem , pag. 117
3
Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu în subterană, Edit. Casa Şcoalelor, Bucureşti 1994, pag.16
4
idem, pag. 203
bun vorbitor de limba rusă le vorbea despre Hristos, pentru mulţi dintre ei Fiul lui Dumnezeu 
fiind absolute un subiect tabu sau chiar un subiect necunoscut.
5
În 1945 Wurmbrand intră în conflict cu autorităţile comuniste în timpul unui congres 
al cultelor religioase convocat de PCR în clădirea Parlamentului. Autorităţile comuniste 
doreau ca prin acest congres să atragă atenţia  asupra faptului că “ei sunt de acum şefii” şi în 
consecinţă doreau supunere totală. Petru Groza a menţionat că el este fiu de preot şi că va 
asigura libertatea religioasă în ţară. Majoritatea liderilor religioşi care au luat cuvântul erau 
foarte elogioşi la adresa  partidului şi a lui Stalin, exprimând dorinţa lor de a coopera cu 
comunismul.
La congres se afla alături de Wurmbrand şi soţia acestuia, Sabina, care a considerat 
atitudinea liderilor religioşi ca o mare defăimare, îndemnându-şi soţul să “spele ruşinea de pe 
obrazul lui Hristos!” Richard Wurmbrand a luat cuvântul afirmând că datoria slujitorilor lui 
Dumnezeu este de a-L slăvi pe El şi pe Isus Hristos, nu puterea trecătoare, pământeană.
6
Această îndrăzneală şi activitatea sa de răspândire a literaturii religioase îl va costa pe 
Richard Wurmbrand 14 ani de viaţă petrecuţi în închisorile comuniste. 
Este arestat în februarie 1948 şi la început pentru câteva zile fusese coleg de celulă cu 
însuşi Lucreţiu Pătrăşcanu. Se ştie că acesta a ocupat şi funcţii ministeriale în timpul 
guvernelor care s-au succedat între 1945-1948, el fiind ministru al justiţiei. Totuşi, nu avea o 
părere foarte bună despre justiţia din România, considerând-o mult prea coruptă. Asta reiese 
din numeroasele bancuri pe care  le-a spus în celulă Pătrăşcanu, fostul ministru al justiţiei, 
căzut acum în dizgraţia lui G. Gheorghiu Dej.
7
Mulţi din admiratorii lui Pătrăşcanu considerau că naţionalismul său ar fi salvat 
România de la excesele sovietizării. Din discuţiile pe care le-a avut în celulă cu Wurmbrand 
reiese că el era convins de doctrina binefăcătoare a comunismului, astfel că, acesta din urmă 
făcând comparaţii între comunism şi Biserică, evidenţiind binefacerile Bisericii şi acţiunile 
nefaste ale comunismului cărora însuşi Pătrăşcanu le-a căzut victimă, îi arată lui Pătrăşcanu 
că una este doctrina şi eticheta cu care a acţionat comunismul dar cu totul altele sunt faptele. 
Aceste discuţii îi dau de gândit lui Pătrăşcanu şi Wurmbrand şi-ar mai fi dorit să stea de 
vorbă cu el. Din păcate cei doi vor fi separaţi în închisori diferite.
                                                
5
Idem. Pag.26
6
Idem. Pag 30
7
Idem. Pag.334
De altfel, în orice împrejurare se afla Wurmbrand , închis sau liber, avea o deosebită 
satisfacţie să stea de vorbă cu cineva despre religie şi credinţa în Isus Hristos. Wurmbrand nu 
prezintă foarte multe detalii despre suferinţele şi torturile sale din închisori, evidenţiază însă 
foarte bine metodele crude prin care securitatea a “spălat” numeroase creiere a multor 
deţinuţi din închisori, considerând că acestea trebuiesc făcute publice. Toate metodele 
diabolice: totura fizică, tortura psihică, înfometarea, nesomnul, închiderea în celule 
întunecoase şi strâmte, munca până la epuizare, umilinţa sub orice formă etc. toate acestea 
făceau parte din arsenalul cu care au fost “trataţi” toţi deţinuţii din închisori.
Richard Wurmbrand are demnitate şi curaj chiar şi în faţa morţii. Când după mai 
multe zile de tortură psihică şi nopţi de nesomn el refuza sistematic să scrie numele celor pe 
care îi cunoaştea ca fiind distribuitori de literatură religioasă, colonelul de Securitate 
Dulgheru îl ameninţă cu moartea, Wurmbrand îi răspunde: … Puneţi-vă mâna aici pe inima 
mea. Dacă bate repede, dovedind că sunt înfricoşat, puteţi să vă îndoiţi că există Dumnezeu 
şi viaţă veşnică. Dar dacă bate liniştit ca şi când ar zice: Merg la cel pe care-l iubesc! Atunci 
asta ar trebui să vă dea de gândit. Există un Dumnezeu şi există viaţă veşnică!”
8
  Îndrăzneala 
aceasta a  fost pedepsită cu lovituri peste faţă date de colonel.
În perioada de izolare totală, alcătuiește serii de predici proferate în fața unui public 
imaginar, pentru a-și proteja mintea. După terminarea regimului de izolare totală, care a durat 
trei ani, împarte mai multe celule cu intelectuali, prelați de diverse confesiuni, dar  și cu 
oameni simpli. Îi cunoaște atunci pe: Nicolae Steinhardt, Ion Ioanid, Valeriu Gafencu (care 
avea să îi salveze viața), Ioan Ianolide, dr. Aristide Lefter etc.
Wurmbrand prezintă figuri foarte crude ca angajaţi ai Securităţii, aşa cum  a fost 
maiorul Brânzaru. Acesta este primul dintre cei care l-au torturat, un om fără inimă, care din 
aceste punct de vedere era norocos, afirma Wurmbrand făcând aluzie la o afirmaţie a poetului 
rus Voznesenski: În zilele acestea de nespusă suferinţă, eşti cu adevărat norocos dacă nu ai 
inimă.
9
Acest om  “norocos”, Brânzaru, lucrase în perioada “regimului burghez” pentru un 
politician liberal, unde fusese tratat ca un membru al familiei. După venirea comuniştilor el a 
ajuns ofiţer de Securitate. Într-o zi i s-a adus un tânăr student pentru a fi anchetat, deoarece 
încercase să iniţieze o mişcare patriotică anticomunistă.  Era fiul fostului om politic liberal la 
                                                
8
Idem. Pag.45
9
Idem. Pag 465
care lucrase înaine.  Brânzaru i-a spus: “Te-am ţinut pe genunchi când ai fost mic”, apoi 
personal  l-a torturat după care l-a împuşcat.
Brânzaru  l-a obligat pe Wurmbrand să facă manej, ceea ce însemna să se învârtă  în 
jurul celulei la nesfârşit, să stea în picioare cu mâinile ridicate, fără să i se dea nimic de 
mâncare sau apă. A făcut asta cu foarte mici întreruperi timp de câteva zile şi nopţi. În cazul 
în care cădea jos au se poticnea era lovit cu bastoanele de cauciuc peste tot, sau dat cu capul 
de pereţi. Totuşi,  chiar şi  în această situaţie mai găsea putere să se roage în gând pentru 
gardieni, să se gândească la Mântuitorul său. M-am gândit la Cântarea Cântărilor în care ni 
se povesteşte despre dansul sfânt al miresei lui Hristos în cinstea Mirelui ei. Mi-am zis în 
sinea mea: Voi păşi cu cât mai multă graţie, ca într-un dans al iubirii divine pentru Isus! … 
Supunându-te de bună voie celor mai grele încercări aceste devin mai  uşoare ”
10
. Metodele 
de tortură “licenţiate” la închisoarea din Piteşti au produs multă suferinţă lui Wurmbrand 
alături de ceilalţi nenorociţi deţinuţi.
Totuşi, printre salariaţii închisorilor, Wurmbrand a întâlnit şi Oameni, aşa cum a fost 
gardianul Tăchici, un greco-catolic care atât cât a putut fără a fi observant de ceilalţi gardieni, 
s-a comportat foarte uman şi grijuliu cu Wurmbrand la închisoarea Văcăreşti; de asemenea
doctoriţa Mariana, o tânără absolventă de medicină care suferea foarte mult la suferinţele 
deţinuţilor, cu atât mai mult cu cât ea nu putea să îi ajute eficient neavând medicamente şi 
condiţii minime de tratament. La scurt timp a murit şi ea din cauza unei tuberculoze 
contractate în celulele pacienţilor ei.
În închisorile comuniste Wurmbrand a întâlnit numeroşi deţinuţi cu diferite vinovăţii: 
legionari, susţinătorii vechiului regim, preoţi de diferite confesiuni, ţărani deposedaţi de 
pământurile lor, sau cei a căror vină era doar faptul că simpatizau cu partidele burgheze sau 
erau presupuşi simpatizanţi. Pentru toţi aceştia Wurmbrand a fost ca un balsam care le alina 
durerile şi frământările lor. 
Se implica foarte mult în liniştirea sufletelor lor vinovate ajutându-i să caute acea 
pace interioară adusă de împăcarea lor cu Dumnezeu. Bucur, un fost sergent de jandarmi şi 
antisemit convins îl batjocorea frecvent pe Wurmbrand, afirmându-şi deschis cu mult dispreţ  
antisemitismul său. Se lăuda despre numeroasele sale crime pe care le-a făcut faţă de evrei 
dar şi faţă de infractorii de drept comun. Făcea toate aceste crime ştiind că el, şeful 
jandarmilor, nu poate fi tras de nimeni la răspundere. În celulă însă când a ajuns  în pragul 
                                                
10
Idem.pag 486
morţii, după numerose situaţii în care Wurmbrand  – evreul batjocorit de el i-a arătat atâta 
iertare şi dragoste  - fostul sergent Bucur şi-a cerut iertare sub forma spovedaniei de la 
Wurmbrand: Acum domnul Wurmbrand mă va urî.  I-am răspun (R. W.): Nu, dumneata însuţi
urăşti această fiinţă ucigaşă care ai fost.... Acum nu mai eşti acelaşi ucigaş. Omul poate să 
se nască din nou. ... După moartea  lui Bucur, chipul lui lăsa să se vadă o mare pace, aşa 
cum nu cunoscuse în viaţă.
11
În alte situaţii a întâlnit deţinuţi care prin caracterul lor străluceau precum stelele pe 
cerul  întunecat.  Acest doctor, Ghiţulescu a fost un adevărat sfânt. Deşi deţinut, el însuşi 
reuşea să facă mult bine deţinuţilor, îngrijind la fel – cum şi este de datoria unui medic – pe 
camarazii de detenţie care aveau o comportare demnă, cât şi cei care se vânduseră ca 
informatori (turnători ai celorlalţi deţinuţi n.a.) Unii deţinuţi îl apreciau foarte mult pe acest 
doctor, din păcate doctorului  respectiv nu i s-a răspuns cu aceeaşi dragoste atunci când un alt 
fost deţinut, Boris Gorun, un sindicalist arestat de comunişti şi apoi „reeducat” în închisoare, 
devenit el însuşi torţionar asupra colegilor din celulă, l-a snopit în bătaie pe doctorul 
Ghiţulescu, uitând cu cât devotament îl îngrijise acesta atunci când Gorun fusese la rândul 
său victima altor torţionari. Doctorul avusese curajul să îşi exprime  dispreţul faţă de cei 
„reeducaţi”, de aceea Gorun l-a nenorocit în bătaie.
12
În 1964, cu ocazia ultimelor graţieri a deţinuţilor polititci, Richard Wurmbrand va fi 
eliberat, în 1965 pleacă în exil fiind „cumpărat” de către bisericile din Norvegia cu 10.000$. 
Guvernul comunist ştia să facă afaceri profitabile pe seama cetăţenilor români de altă 
naţionalitate care puteau fi „cumpăraţi” de Occident.
Numerosele experienţe dureroase pe care le-a trăit în închisoare alături de alţi sfinţi 
martiri ai credinţei, Richard Wurmbrand le va povesti apoi în cărţile sale care denunţă ororile 
regimului comunist, atât de puţin cunoscute atunci în Occident. Cartea sa biografică Cu 
Dumnezeu în subterană este cea mai elocventă, descriind anii de suferinţă din temniţele 
comuniste.
În 1966 emigrează în SUA unde nu era prea cunoscut. În timpul unei manifestaţii de 
stradă care susţinea regimul comunist din Vietnam cerând încetarea conflictului şi 
preamărindu-se comunismul,  Richard a urcat la tribună şi a strigat că n-au idee despre ce 
vorbesc, că el este doctor în comunism şi, în faţa mulţimii consternate le arată urmele 
                                                
11
Idem pag 86.
12
Idem. Pag 97
torturilor îndurate în temniţele comuniste. Dorea să prezinte americanilor adevărata faţă 
diabolică a comunismului. În mai 1966, doar la câteva săptămâni de la sosirea în SUA 
Richard depune mărturie în faţa unei comisii speciale din Senatul SUA. Îşi dă cămaşa jos 
pentru a arăta cele 18 cicatrici de pe trupul său, rămase în urma torturilor la care a fost supus. 
Textul mărturiei sale devine cel mai bine vândut  document  vreme de trei ani.
13
În 1967 înfiinţează organizaţia care din 1990 se numeşte  Vocea Martirilor prin 
intermediul căreia acordă asistenţă creştinilor persecutaţi de pretutindeni, având filiale în 35 
de ţări,  organizaţia fiind implicată  îndeosebi în România, ţara suferinţei lui, pe care o va 
vizita frecvent după 1990.
La moartea sa , în 2001, Europa se debarasase dejà de comunism, exemplul de 
sacrificiu al lui Wurmbrand fiind şi unul din factorii care au dat curaj numeroşilor disidenţi să 
reziste în faţa regimului opresor până la căderea acestui sistem.
În fond de ce acest om a ajuns să fie un model pentru o generaţie întregă? Cu ce este 
el atât de special, încât în 2006 în cadrul emisiunii Mari Români de la TVR să fie votat ca al 
treilea cel mai mare român (după Ştefan cel Mare şi M. Eminescu), cu peste 46000 voturi?
Ar fi mai multe răspunsuri: 
În primul rând  cred că l-a făcut special originea sa evreiască. Fiind evreu, a fost 
neobişnuit pentru oameni să asculte predici de la un evreu-creştin, a fost încă si mai 
neobişnuit ca un astfel de evreu să ajungă director de misiune creştină cu o rază de activitate 
care a cuprins toată lumea.
De asemenea, elemental evreiesc l-a ajutat pe Wurmbrand  să rămână echidistant faţă
de toate ramurile creştinismului denominaţional. Ca evreu, el a fost mereu în stare să se simtă 
acasă în părtăşia creştinilor de tot felul, dar a reuşit să şi rămână întotdeauna singur, unic şi 
inimitabil, “evreul”, “jidanul”, cel “altfel decât noi”, excepţia, nu regula obişnuită. Cineva 
povestea  odată  că, la Sibiu, s-a ţinut o mare adunare într-o biserică ortodoxă şi că la acea 
adunare era aşteptat cu nerăbdare să vorbească Wurmbrand. Ca de obicei, soţia lui 
Wurmbrand,  Sabina, s-a strecurat prima printre oameni ca să fie în faţă când va începe 
Richard al ei să vorbească. O doamnă simandicoasă a întrebat-o: Ştii dragă pentru cine stă
lumea asta toată să aştepte? Pentru un jidan!
                                                
13
http://www.viatavesnica.ro/vezi-biografie/informatii/29/richard-wurmbrand8
Da, ştiu, a răspuns Sabina. Va veni un jidan care va vorbi despre un alt “Jidan”!
14
În al doilea rând este vorba de un nimb care i-a însoţit pe toţi oamenii mari ai istoriei 
convinşi de idealul lor. Richard Wurmbrand a fost un om stăpânit de o idee profundă şi 
devorantă: acela de a-L sluji cu dragoste pe Dumnezeu. Starea lui de normalitate a fost 
nebunia pentru Dumnezeu. Dacă un asemenea diagnostic există, şi cu siguranţă că Richard 
Wurmbrand l-a ilustrat incontestabil, atunci majoritatea creştinilor sunt prin comparaţie 
bolnavi de prea multă indiferenţă faţă de Dumnezeu, de o prea mare preocupare să nu apară 
fanatici în ochii oamenilor din jur. Wurmbrand a fost un fanatic în creştinismul său. El a fost 
gata să moară şi, încă şi mai greu, a fost gata să trăiască pentru Christos, dorind să arate 
dragostea Lui şi celor din jur.  Una din poeziile lui scrise în închisoare ilustrează deplin 
această dragoste a lui pentru Hristos. 
“Nici eu nu mă întreb de-i drept să-Ţi dau iubire,
Nu Te iubesc spre a fi mântuit.
Eu Te-aş iubi şi-n veşnica nefericire, 
Şi de un foc de aş fi mântuit.
De şovăiai, de-ai fi fugit de răstignire,
Nemântuit, eu totuşi Te-aş iubi.
Chiar de păcat descopeream în a Ta fire,
Cu dragostea-mi Ţi l-aş acoperi”
15
Tinerii din ziua de azi (şi nu numai ei) pot găsi în Richard Wurmbrand un model de 
urmat în convingerea şi perseverenţa cu care ei pot să făurească o lume mai bună, mai puţin 
individualistă, cu mai multă demnitate şi spirit de sacrificiu.
                                                
14
Daniel Brânzei,  Amintiri cu sfinţi, Edit. Carmel Print, Arad, 2006, pag 135
15
Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu în subterană, Edit. Casa Şcoalelor, Bucureşti 1994, pag.739
BIBLIOGRAFIE
1. Daniel Brânzei,  Amintiri cu sfinţi, Edit. Carmel Print, Arad, 2006
2. Richard Wurmbrand,  Cu Dumnezeu în subterană, Edit.Casa Şcoalelor, Bucureşti 
1994
3. Richard Wurmbrand, Strigătul Bisericii prigonite, Edit. Stephanus, Bucureşti, 1993
4. Richard Wurmbrand, De la suferinţă la biruinţă, Edit. Stephanus, Bucureşti, 1994 
5. Richard Wurmbrand, Adu-ţi aminte de fraţii tăi, Edit. Stephanus, Bucureşti, 1995
6. http://www.viatavesnica.ro/vezi-biografie/informatii/29/richard-wurmbrand
7. http://ro.wikipedia.org/wiki/Richard_Wurmbrand
8. http://www.intelepciune.ro/Richard_Wurmbrand_1281_citate_celebre_maxime_cuget
ari.html

TUDOR POPESCU - O carte veche, păstrată senzational: Apocalipsa explicată in duh în 1940

Cea mai clară explicaţie a Apocalipsei. Lămuriri asupra fiarei şi a numarului 666. 

TUDOR POPESCU

  

NOTIŢE ASUPRA APOCALIPSEI

1940

Apocalipsa 1. 3  “Ferice de cine citeşte şi de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii şi păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!”

Ediţie electronică îngrijită de Constantin Aninoiu

2013

PREFAŢĂ

     Sunt câţiva ani de când mi-a intrat în mână cartea lui G R Brinke, un elveţian, intitulată „Schiţe asupra Apocaliopsei”. Am găsit că este o carte bună şi mi-am luat din ea unele notiţe.

     În felul acesta m-am pomenit făcând un rezumat al acelei cărţi. Acest rezumat a fost citit şi de alţii, care şi-au arătat dorinţa de a-l vedea tipărit ca să poată fi de folos la cât mai mulţi.

     Negreşit, paginile care urmează presupun la cititorul lor oarecare cunoştinţă a Apocalipsei. Lămuririle din ele sunt foarte scurte, aproape ca nişte adnotări. Cititorul va sta cu Biblia ăntr-o mână şi cu această broşură în cealaltă şi va citi un capitol din Biblie şi apoi unul de aici. Se înţelege de la sine că nu trebuie să fie un cititor grăbit.

     Se ştie că Apocalipsa este înţeleasă în multe feluri, înţelesurile din această broşură mi se par cele mai simple şi mai potrivite cu întreaga Scriptură.

     Mulţi se feresc de Apocalipsă, pe motiv că n-o înţeleg. Cei ce vor citi însă această broşură, nu vor mai vorbi aşa. Cei ce iubesc Cuvântul lui Dumnezeu se vor bucura că au dat peste această broşură. De aceasta sunt sigur. Ea ajută pe cititorii săi să lase din neştiinţa în care se află cei mai mulţi cu privire la Apocalipsă şi din harababură părerilor greşite răspândite în creştinătate cu privire la viitor.

     Da, Apocalipsa ne spune ce va aduce viitorul, grozăvii mari pentru necredincioşi şi mângâieri nespus de mari pentru credincioşi. Preamărit să fie Dumnezeu care nu ne-a lăsat în necunoştinţă, ci ne-a descoperit gândurile Sale în Cuvântul Său.

APOCALIPSA

CAPITOLUL 1

     Cuvântul „Apocalipsă” înseamnă descoperire. Cartea aceasta a Scripturii este scrisă pe la anul 96 d. Hr. de către Ioan Evanghelistul. Ea este numită „descoperirea lui Isus Hristos”, deci nu este descoperirea apostolului Ioan. Este cea mai frumoasă carte profetică din Scriptură. Ne descoperă ordinea evenimentelor (în chip cronologic). Este o carte plină de acţiune. Cerul şi pământul se apropie mult unul de altul. Binele şi răul sunt în luptă. În cele din urmă binele biruieşte.

      Cartea este scrisă îndeosebi pentru cei ce sunt „robi ai lui Hristos”; şi pentru acesştia sunt puţini, puţini o înţeleg. Cei mai mulţi nu cercetează şi nu înţeleg pentru că nu sunt „robi ai lui Hristos”. Nici chiar cei ce sunt copii ai lui Dumnezeu, nici aceştia nu sunt toţi „robi ai lui Hristos”.

      Se făgăduieşte fericire celor ce o citesc şi păzesc cele scrise în ea (verset 3), lucru care nu se promite cititorilor altei cărţi a Scripturii. Totuşi aşa de puţini citesc această carte! Noi s-o studiem cu sârguinţă.

     „Asia” în Apocalipsă este capătul de apus al Asiei Mici.

     „Cele şapte biserici” au existat pe vremea apostolului Ioan şi, după felul lor de a fi (caracterul lor), vor exista până la răpire, căci sunt biserici reprezentative sau tipice.

     Când a primit această descoperire, Evanghelistul Ioan era în insula Patmos ca exilat din pricina credinţei.

      „Ne iubeşte” adică mereu.

      „Ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său” este siguranţă pentru credincioşi. Sângele vorbeşte de moarte violentă pe cruce.

      Ca „împăraţi” credincioşii înfăţişează pe Domnul înaintea oamenilor. Ca „preoţi” ei înfăţişează pe oameni înaintea lui Dumnezeu, mijlocind pentru ei. Ca „împăraţi” credincioşii trebuie să domnească asupra inimii lor îndărătnice şi s-o supună ca pe o ţară potrivnică. Ei domneasc asupra lumii, pe care o biruiesc, „pentru că oricine este născut din Dumnezeu , biruieşte lumea” (1 Ioan 5. 4). De asemenea, ei biruiesc pe Satana (1 Ioan 2. 13). Împăraţii însă, o vor avea în viitor. „Dacă răbdăm vom fi şi împăraţi împreună cu El” (2 Timotei 2. 12).

     Domnul Isus este mare preot; credincioşii sunt preoţi: „ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru şi ei vor împărăţi pe pământ” (Apoc. 5. 10). El este „moştenitorul”; credincioşii sunt „împreună moştenitori cu El”. În Vechiul Testament, preoţii aduceau jertfe; da, şi noi aducem jertfe: pe noi înşine (Romani 12. 1), lauda (Evrei 13. 16); în acelaşi timp, suntem despărţiţi de rău şi vestim puterile (virtuţile) Lui.

      „El vine”, adică să judece.

     Credincioşii răpiţi vin împreună cu El (Apoc. 10. 11).

     „Cei ce L-au străpuns” sunt potrivnicii Lui. La prima venire L-au văzut foarte puţini; la a doua venire Îl vor vedea foarte mulţi. Antihrist va fi atunci de faţă cu marea sa armată. Alături de el este prooprocul mincinos cu regii pământului. Israel Îl va vedea: „atunci voi turna peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului un duh de îndurare şi de rugăciune şi îşi vor întoarce privirile spre Mine pe care L-au străpuns. Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul său fiu şi-L vor plânge cu amar, cum plânge cineva pe un întâi născut” (Zaharia 12. 10).

     „Se vor boci” toţi cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos (1 Tesal. 1. 8).

     „Da, amin” este spusa lui Dumnezeu întărind cele spuse, sau spusa credinciosului care zice lui Dumnezeu: Da, Doamne ai dreptate, aşa este.

     „Alfa” este prima litera a alfabetului grecesc; „omega” ultima literă; deci începutul şi sfârşitul.

     Apocalipsa este adresată celor şapte biserici din Asia.

    Ioan îşi zice „fratele”, deşi era apostol.

    „Părtaş” întâi la necaz şi la prigoană, apoi la slavă în Împărăţia care nu se sfârşeşte (Evrei 9. 15; 12. 28).

    Trebuie să fim în Domnul Isus: „Rămâneţi în Mine şi Eu voi rămânea în voi” )Ioan 15. 4) şi în duhul.

     Adunarea sau Biserica este asemănată cu un sfeşnic de aur. Cei ce o alcătuiesc sunt copii ai lumii. Aurul simbolizează curăţia, raritatea, preţiozitatea, durata mare. Domnul Isus este în mijlocul Adunării. Şapte este numărul desăvârşirii. Cu toată diversitatea care este între credincioşi (Biserica), există totuşi o unitate a Duhului.

     Ca om proslăvit, Domnul Isus a intrat în cer. Haina pe care o poartă este haina de judecător. Aici, El este judecătorul Adunării sau Bisericii. Se ştie că judecata începe de la casa lui Dumnezeu; „căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu. Şi dacă începe cu noi, care va fi sfârşitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu!” (1 Petru 4. 17). „Haina lungă” înseamnă demnitate. Brâul este de aur, nu de in ca la preoţii Vechiului Hestament.

     Albul este culoarea biruinţei, a curăţiei, al vârstei.

     Hotărârea (sentinţa) Lui va fi matură, dreaptă şi neschimbată. „Ochii Lui erau ca par afocului”, deci privirea Lui străbate totul. „Arama aprinsă” simbolizează judecata.

     „Vuietul de ape” întrece orice vuiet, deci este foarte puternic.

    „Cele şapte stele” sunt îngerii celor şapte biserici.

     Ei sunt ţinuţi îndeosebi şi preţuiţi. Stelele strălucesc în noapte. Aceasta este datoria slujitorilor Domnului.

     „Sabia” este simbolul pedepsei şi a răzbunării. Şi Cuvântul este sabie.

     „Faţa ca soarele”. Soarele este Domnul Isus căci ceea ce este soarele pentru viaţa din natură aceea este El pentru viaţa de credinţă.

      El este înfricoşat când judecă chiar pentru credincioşii atât mai mult pentru necredincioşi!

      „Cel dintâi şi cel de pe urmă”, adică cel veştnic.

     „Cel viu”, adică acela de unde vine viaţa, deci „Domnul Vieţii”.

     A avea cheile de la o casă înseamnă a fi stăpânul ei. El are „cheia lui David”, deci are o mare împărăţie.

     Biserica sau Adunarea (greceşte Ecclesia) înseamnă cea chemată (de Dumnezeu), cea scoasă (dintre Iudei şi Neamuri). În Biserică diferenţele de neam n-au nici un rol. Hristos este totul. În Vechiul Testament, Biseric anu este amintită. În Evanghelie numai de două ori (Matei 16. 18 şi 18. 17). Ea este o taină care a fost descoperită lui Pavel (Efeseni 3. 2 – 5).

     Cei ce fac parte din Biserică sunt aleşi înainte de întemeierea lumii. Dumnezeu este ziditorul ei. Însă este vorba de arătarea ei în lume, Hristos este arătat ca ziditorul ei. Începutul Bisericii este în ziua Cinzecimii, când s-a pogorât Duhul Sfânt. Temelia ei este Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Credincioşii sunt pietre vii. Biserica este trupul lui Hristos. Ea este casa care are ca tată pe Dumnezeu; iar credincioşii sunt „oamenii din casa lui Dumnezeu”. Biserica este Mireasa lui Hristos.

    1. „Lucrurile pe care le-ai văzut”. Hristos în mijlocul aleşilor.

     2. „Lucrurile care sunt”: cele şapte biserici.

     3. „Lucrurile care au să fie”: cele istorisite în capitolele patru până la douâzeci şi doi.

CAPITOLUL II

     Efes – Starea celor şapte biserici era starea bisericilor din vremea apostolului Ioan. Felul lor de a fi (caracterul lor) nu piere până la răpire. Mersul lor este tot mai rău, până acolo că se ajunge la lepădarea de credinţă. Efes pe româneşte înseamnă a da drumul, a o lăsa mai moale. „Îngerul bisericii” adică slujitorii bisericii. Domnul laudă întâi ce este bun în ea. „Nu poţi să suferi pe cei răi” înseamnă că în adunare este disciplină. „Ai pus la încercare” înseamnă puterea de a deosebi pe apostoli. „Dragostea întâi” s-a văzut la Efeseni când au dat pradă focului cărţile de vrăjitorii la care ţineau mult (Fapte 19. 19).

     Ea se arată în iubirea venirii Domnului Isus şi în dragostea de fraţi. Părăsind acestea au căzut în dragostea de bani (1 Timotei 6. 10 urm.). Depărtarea s-a făcut pe nesimţite. Unii se îmbogăţesc, alţii ajung mari în faţa oamenilor, alţii cad în poftele trupeşti.

     Compară-ţi starea de acum cu cea dinainte ca să vezi dacă ai dat înainte sau ai căzut. Fără pocăinţă nu este îndreptare. Fii un început nou dacă n-ai făcut un început bun. Mergi cu cercetarea până acolo de unde ai început abaterea. Mulţi încep să cadă când încep să neglijeze Cuvântul şi rugăciunea.

     Efesenii nu au ascultat şi de aceea a ajuns o ruină. Adunarea de asemenea.

     Nicolaiţii erau „lupii răpitori” de care vorbeşte apostolul Pavel (Fapte 20. 29). Învăţătura nicolaiţilor constă în împărţirea Adunării în două: clerici şi laici. Cuvântul grecesc nicao înseamnă a birui, a răspurna. Nicolaiţii au biruit, adică au izbutit să aşeze o preoţie (cler), ca în Vechiul Testament. În Noul Testament toţi credincioşii sunt preoţi pentru Dumnezeu după cum este scris: „Şi voi ca nişte pietre vii sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfântă, şi să aduceţi jertfe duhovniceşti plăcute lui Dumnezeu prin Isus Hristos”. „Voi sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată” (1 Petru 2. 5 si 9). Nu şcoala, ci naşterea din nou face din noi oameni duhovniceşti, în stare şi îndreptăţiţi ai sluji lui Dumnezeu.

     Biruitorului i se promite să mănânce din „pomul vieţii”, pom din care n-a putut mânca Adam pentru că a păcătuit.

     Istoriceşte, starea bisericii din Efes ţine până pe la anul 170.

     Smirna – înseamnă „amărăciune”. Smirna miroase frumos dar trebuie sfărâmată. Este biserica persecuţiilor. Domnul Isus nu află în ea nimic de mustrat. „Cel dintâi” este numit Domnul Isus, fiindcă prin El s-au făcut toate (Evrei 1). „Cel de pe urmă” este totuna cu cel ce nu se schimbă. „Cel ce a murit”, deci a trebuit prin moarte, prin care trebuia să treacă şi buiserica din Smirna; asemenea şi „Cel ce a înviat” că şi ea va învia.

      „Ştiu necazul tău” este o mângâiere pentru credincioşi.Prin prigoană şi suferinţă se urmăreşte sfinţirea noastră (Evrei 12.6).   „Săracii", fiind  jertfiţi de prigonitori. „Bogat" în altfel, nu ca lumea, adică bogat în Dumnezeu (Luca 12.21), în credinţă (Iacov 2.5), în fapte   bune   (1 Timotei   6.18).

     Sinagoga evreiască a aţâţat pe păgâni la prigoană. Fanatismul religios dă naştere la cea mai rea vrăjmăşie. Sinagoga devenise o sinagogă a Satanei, căci Satana este „nimicitorul". Evreii erau bine priviţi de păgâni pentru isprava aceasta.

     „Nu te teme" este cuvântul Domnului în vreme de prigoana. De la împăratul Nerone  şi până la 310 se numără 10 prigoane. „Zece zile" însemnează deci zece prigoane; nu mai mult.

     „Fii credincios până la moarte”... este un cuvânt care se găseşte de multe ori scris în catacombe.  Priviţi  la  cunună!

      „A doua moarte este osâda de veci. Este o moarte a trupului, este o moarte a duhului (spirituală) şi este o moarte veşnică (iazul de foc, moartea a doua).

     Pergam. — Pergam însemnează cetate pe înălţime. (Gamos  pe  greceşte  este  căsătorie,  legătură).  Este biserica din vremea împăratului Constantin cel Mare. Creştinismul a devenit atunci religie de stat. Biserica a fost aşezată pe un scaun înalt, pe scaun de cinste, pe scaunul lumii, al cărei dumnezeu este Satan. Ea a renunţat la aşteptarea venirii Domnului Isus şi a cre­zut că a aflat împărăţia pe pământ. A ajuns să aibă clădiri impunătoare. Clerul se îmbracă în haine deo­sebite de ceilalţi. Episcopii sunt înălţaţi în rang, dis­tinşi. Sărbători sunt  aşezate, multe  luate  dela  pă­gâni, dându-li-se un colorit creştin. De pildă, Crăciunul este alezat la 25 Decembrie, deşi, pe cât se pare, Domnul Isus s-a născut în Aprilie. Biserica a încetat de a mai fi mică, dispreţuită, prigonită. Muştarul a ajuns copac. Prigoana a încetat, dar a încetat şi mărturia. Intrând în legătură (gamos) cu lumea, creştină­tatea a devenit preacurvă.

     Abia o rămăşiţă mai este credincioasă. Antipa (nu­me care însemnează „împotriva tuturor") este martor credincios.

     Balaam a dat lui Balac sfatul să poftească pe Israel la o sărbătoare idolească, pentru ca Israel să se unească cu Moabiţii, legătură oprită cu desăvârşire de Dumnezeu. Israel a păcătuit grozav. În Pergam biserica face legătură cu lumea.

     Acum învăţătura Nicolaiţilor este dominantă. Pa­palitatea este ieşită tocmai din această legătură. Dom­nul însă le declară război.

     „Mana ascunsă" este Domnul Isus. Cei ascunşi cu Hristos în Dumnezeu gustă această mană.

     „Piatra albă" este o recunoaştere   deosebită   din partea Domnului. (La vot, „pentru" era o piatră albă, „contra” era o piatră neagră).  „Piatra albă” este o taină între Domnul Isus şi credincioşi.

     „Nume nou”. Adesea Domnul a dat nume noi, de pildă, lui Avram, Sarei, lui Petru...

     Istoriceşte, aceasta este starea Bisericii până pe la anul 600.

     Tiatira - Epistola către biserica din Tiatira este cea mai lungă din aceste şapte epistole. Istoriceşte, biserica aceasta ocupă perioada cea mai lungă. Este biserica din evul mediu cel întunecos, romano-catolic, sistemul papal. Chipurile şi icoanele abundă. Îvăţătura bisericii este pusă mai pe sus de învăţătura  Cuvântului  lui Dumnezeu; cu aceasta, biserica şi-luat  rolul   de  proorociţă.  Messa   (liturghia)  şi alte rituri   capătă o mare însemnătate. Inchiziţia tot atunci a fost. Aluatul a dospit toată plămădeala. Fiul ii Dumnezeu a fost aproape înlăturat şi înlocuit cu cultul Maicii Domnului. Faptele sunt puse în primul rând, nu credinţa care trebue să dea naştere la fapte plăcute  lui  Dumnezeu.

     Izabela, fiica unui păgân idolatru, influenţează asupra lui Ahab, care favorizează foarte mult cultul păgân. Izabela este femeia care a amestecat aluatul. Nu­miele   de   Izabela  însemnează „cea castă", „cea cu­rată"; aşa se pretinde catolicismul a fi: biserica adevărată
deşi are în ea atâtea abateri dela Cuvânt.
     Roma nu vrea să se pocăiască, De aceea o aşteaptă ce ni se spune în Apocalipsa 17.

    Istoric, starea aceasta este de pe la anul 600

la anul 1520.

CAPITOLUL III

Sardes - Biserica din Sardes reprezintă reforma sau protestantismul. Ea se aseamănă cu Evreii întorşi din robia Babilonului. Aceia au fost scăpaţi de unele rele, dar nu de toate. Cuvântul Sardes însemnează „cel ce scapă sau fuge" sau „cel ce iese". Reforma a fost o luptă mai mult pentru libertate decât o miş­care curat creştină.

     Domnul Isus este numit aici ca având cele şapte stele şi cele şapte duhuri, adică pe slujitorii Săi, pe care ar vrea să-i umple cu Duhul Sfânt în vederea slujbei lor.

     În general, biserica reformei este o biserică for­malistă,  moartă.

     A primit însă mult, căci a primit fundamentele cre­dinţei, adică mântuirea prin credinţă şi Biblia, A lucrat la răspândirea Bibliei. Reformatorii au înlă­turat multe gunoaie, dar n-au ajuns până la învăţă­tura despre venirea din nou a Domnului Isus. A în­ceput bine, dar n-a mers departe. A primit mult, dar a rodit puţin.

     „Voi veni ca un hoţ". Hoţul îţi fură ce ai şi vezi după aceea că nu mai ai. Tot aşa la venirea Domnului Isus, cei care sunt creştini numai cu numele vor ve­dea că nu au ce li s'a părut că au.

     „Câteva nume". Doar câteva! Ochii Domnului sunt îndreptaţi mereu asupra celor credincioşi.

     „Haine albe" sunt haine de sărbătoare. Ei sunt scrişi în „cartea vieţii". Această carte este cea mai veche carte (Apoc. 13.8). A fi scris tn ea este o pricină de mare bucurie (Luca 10.20), Cine este scris ea, este cetăţean al cerului.

     Istoriceşte, aceasta este starea de la anul 1520 până la anul 1750.

    Filadelfia -      Filadelfia   însemnează  pe  româneşte „iubirea de fraţi". Ea este biserica trezirilor din ultimul secol, când Domnul a ridicat oameni ca Whitefield, Wesley, Finney, Moody ş. a. care au dus în popor numele Domnului Isus. Ei au pus în centrul lucrării lor numele Domnului Isus, nu o biserică sau o comunitate oarecare. Cuvântul lui Dumnezeu şi nu­mele Domnului Isus alcătuesc centrul acestei bise­rici a trezirilor.

     „Cel sfânt" este Cel despărţit de rău.

     „Cel adevărat^”. A-L avea pe El înaintea ochilor noştri însemnează a ne elibera de toate formele şi de toate rânduielile moarte. Cuvântul Lui, care ne formează, este adevărul.

     „Are cheia lui David” adică este moştenitorul casei lui David (Luca 1.32-33) şi este Domn peste casa Sa. Cine are  cheia poate  să intre  înăuntru.

     Nu găseşte în această biserică nimic de mustrat, ca şi la biserica din  Smirna. Nu că în ea nu era niciun cusur, dar ea se judecă singură. Ridicată din Sardes ca un om care începe iarăşi a trăi, deci foarte slăbită, i se încredinţează totuşi lucruri mari. Uşa Evangheliei este deschisă în China, Japonia, Coreea, India, Africa. Ea dă pe faţă minciunile care sunt în creştinătate. Vrăjmaşii ei sunt ruşinaţi. Cei ce se pre­tindeau credincioşi, se arată a fi prigonitori, dar tocmai aceasta îi dă pe faţă ca făţarnici.

     A  fi  iubiţi  de Dumnezeu  este partea noastră cea mai frumoasă.

     „Te voi păzi", adică de necazul cel mare (prin răpi­rea care este înainte de acel necaz); şi nu numai de necazul cel mare, ci şi de orice rău (Efeseni 6. 13). El ne izbăveşte de mânia   viitoare (1 Tesal. 1. 10).

     „Stâlpul” înfăţişează puterea, necesitatea,   podoaba, durabilitatea.

     Laodiceea - Această biserică încheie istoria bise­ricii pe pământ. Biblia numără şapte epoci (sau veacuri, sau economii, sau dispensaţiuni) şi toate se termină cu refuzul omului şi cu judecata. Aşa este şi cu biserica. Caracteristicile Laodiceei se văd lă­murit în zilele noastre. Deci venirea Domnului e foarte   aproape.

     „Amin", adică la toate făgăduinţele lui Dumnezeu (2 Corinteni 1. 20); ele se împlinesc în Domnul Isus.

     „Martorul credincios şi adevărat", care spune întoc­mai ce a auzit şi ce a văzut.

     „Începutul zidirii lui Dumnezeu" însemnează Crea­torul celor văzute şi nevăzute, căpetenia noii creaţiuni, a Bisericii.

     „Căldicel", adică ceva greţos. Acesta este sfârşitul părăsirii dragostei dintâi. Biserica ajunge ca poporul evreu în vremea proorocului Ilie (1 Împ. 18.21). Pre­tenţiile ei sunt mari, dar adevărul este cu totul altul. Se laudă singură. Vorbeşte numai despre ea; nimic despre Domnul Isus. „Sunt bogat^” zice ea dar nu în Dumnezeu.

     „Nu duc lipsă de nimic", deci nu atârn de nimeni, nici chiar de Dumnezeu.

     „Ticălos", aşa este omul neîntors la Dumnezeu. El se crede liber şi când colo este rob Satanei şi păcatului. „Nenorocit^”.

     Ce  mizerie  este în inima necredinciosului!

     „Cei răi n'au pace". La moarte, ei se găsesc în mare groaza. Numai în Domnul Isus este adevărata bogăţie, învelitori (haine)  şi  doctorie pentru  ochi; şi  toate pe de gratis.

     În Laodiceea Domnul este afară la uşă, nu înăuntru. Nu este loc pentru El. Iată starea creştinătăţii de astăzi: fără Hristos! Ea,mai mult, a ajuns până acolo încât chiar îi este ruşine cu Hristos.

     „Voi cina cu EL" însemnează intimitate, legătură stransă.

     Acum Domnul lucrează personal cu fiecare, nu cu mulţimea.

     Este o mare cinste pentru cei dispreţuiţi, urîţi şi prigoniţi, care au răbdat, să stea cu Domnul Isus pe scaunul Lui de domnie.

CAPITOLUL IV

     Biserica dispare. De acum încolo n'o mai întâlnim decât în capitolul 19, stih 7: „Mireasa Mielului s'a pregătit". „Lucrurile care sunt" cuprinse în capitolele 2 şi 3, adică cele şapte biserici, au trecut. Vin „lu­crurile care au să fie după acestea". Cu capitolul 4 începe deci o nouă fază, care arată ce va face Dum•zeu pe pământ după răpirea Bisericii. Toate sunt rânduite de sus.

     „După aceasta", adică după timpul Bisericii, Bise­rica este răpită. „O uşă deschisă în cer", deci intrare slobodă în cer. Domnul Isus este uşa. Cine-L are pe El, intră în cer. Prin sângele Lui avem intrare slobodă în cer (Evrei 10.19). Răpirea se întemeiază pe aceste lucruri din  Scriptura:  loan 14.3; Fapte 1.11; 1 Tesal.
4.13 – 18. Domnul Însuşi  va veni.  Aceasta  venire nu priveşte lumea ci numai pe credincioşii născuţi  din nou. Lumea nu  va vedea aceasta venire a Domnului; âi va simţi doar câtăva vreme urmările. Arunci „ziua mântuirii" a trecut şi „ziua Domnului cea mare şi în­fricoşata^” a   început.   „Uşa   harului” s-a   închis.

     Cine va fi răpit? Oricine este născut din nou; iar pentru aceasta nu se cere mai mult decât pocăinţa şi credinţa în jertfa Domnului Isus. „Dacă credem că Isus a murit şi a înviat...", atâta este deajuns. La 1 Corinteni 15. 52 se arată că toţi credincioşii adormiţi în Hristos vor fi înviaţi, iar cei în viaţă vor fi schim­baţi deodată. (Asemenea Romani 8.11). Ce întâlnire va fi atunci acolo sus!

     Acolo sus are loc judecata de răsplătire a credin­cioşilor răpiţi (2 Corinteni 5.10; Romani 14. 10; Efeseni 6. 8). Este judecată atunci  umblarea noastră  în credinţă de când am devenit credincioşi. „Judecata începe  dela  casa  lui Dumnezeu".  Se  judecă  ce n'a fost judecat şi osândit de noi aici: nedreptăţi, neglijenţe, supărări, lipsa de dragoste, vorbiri de rău, ne­înţelegeri. Se judecă apoi lucrarea fiecăruia (1 Co­rinteni 3. 9 - 15):  cum i-am slujit,  cum am  dat, cum am făcut vizite. Atunci se împart şi cununile. Ele sunt în număr de 6:

     1. cununa care nu se poate veşteji (1 Corint. 9. 25) şi pe care o primesc alergătorii con­ştienţi de ţintă (ca la alergări);

     2. cununa vieţii (Iacov 1. 12), pe care o primesc cei greu încercaţi, dar sta­tornici şi biruitori în încercări;

     3. cununa neprihănirii (2 Timotei 4. 8), pe care o primesc cei ce au arătat credincioşie  zi de zi şi au  iubit venirea Domnului;

     4. cununa de slavă (1 Tesal. 2.19; Filipeni 4. 1), pe care o primesc câştigătorii de suflete. Pavel ştia că va lua această cunună. Lucrarea aceasta de câştigare a sufletelor este deosebit de   scumpă  Domnului (Luca 19. 10);

     5. cununa slavei (1 Petru 5. 4), pe care o pri­cesc cei ce au păstorit bine Biserica  (Fapte 20.19);

     6. cununi de aur  sunt puse pe capetele celor 24 bătrâni. care I-au slujit aici cu credinţa  (Apoc. 4. 4).

     Cei ce au zidit fân, paie, trestie, nu-s încununaţi. Focul judecaţii a ars ce părea construcţie.

     „O uşă era deschisă în cer", dar această uşă nu rămâne  mereu   deschisă.  Nici uşa  de la corabia lui Noe n'a rămas mereu deschisă; iar fecioarele nechib­zuite s'au pomenit în faţa unei uşi închise.

     „Glasul dintâi" este glasul Domnului Isus, care chema pe Ioan în casa de sus, în locul pregătit.

     „Am fost răpit în Duhul" înseamnă că lucrurile trebuiesc privite de sus în jos; altfel, ne încurcăm. Pavel a fost răpit (2 Corinteni 12.2 - 4).

    „Scaunul de domnie" este centrul cerului; el nu este scaunul de har. După răpire nu mai este Evan­ghelia harului, ci Evanghelia împărăţiei. De la scaunul de domnie pornesc judecăţi pe pământ.

     Cel ce şedea pe scaunul de domnie era îmbrăcat în slavă (iaspis, sardiu).

     Cei 24 de bătrâni înfăţişează Biserica răpită (alţii zic că şi sfinţii Vechiului Testament). În Vechiul Testament erau 24 de cete preoţeşti (Luca 1. 5; 1 Cronici 24). Ei stau pe scaune de domnie, deci sunt regi (împăraţi). Sfinţii judecă lumea (1 Cor. 6. 2 - 3). „Ei stăteau" şi se odih­neau aproape de Dumnezeu.

     Hainele erau albe, pentrucă erau spălate în sângele Mielului.

     Pe capete aveau cununi de aur, pentrucă au lucrat şi au suferit pe pământ.

     Din scaunul de domnie pornesc judecăţi. Chiar Duhul Sfânt (şapte lămpi de foc) are ţinuta de judecător.

     „Marea de sticlă" are asemănare cu „marea de aramă" dela Templu, care servea ca preoţii sa-şi spele în ea manile şi picioarele, pentru a intra in locul sfânt.

 Acolo, ea este „asemenea cristalului", deci tare, solidă, căci acolo nu mai este nevoie de curăţire. „Făpturile vii” sunt heruvimii care păzesc scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi strigă fără încetare: „Sfânt, Sfânt, Sfânt". Despre ei vorbeşte  Ezechiel în  capitolele  1 şi 10, cum şi Isaia în capitolul 6. Ei slăvesc pe Crea­torul, deci stau în legătură cu creaţiunea (numărul 4 priveşte creaţiunea). Ochii lor mulţi însemnează că ei pătrund căile şi judecăţile lui Dumnezeu. Ei slavesc pe Dumnezeu, dar faţă de oameni au putere de judecată.

     Leul înfăţişează puterea, maiestatea; viţelul, animal de jertfă; omul, înţelepciunea (şi smerenia, ţn în­truparea lui Hristos); vulturul priveşte clar ţinta dela sfârşit şi merge acolo drept şi sigur.

CAPITOLUL V

     „Cartea" de care este vorba aici, este cartea dom­niei lui Dumnezeu. El lucrează după planul stabilit de sfaturile  Lui  veşnice.  Domnul   Isus  este  adevăratul stăpâni tor al pământului; şi aceasta, prin răscumpă­rare. Nimeni altul nu este în stare să-l stăpânească. Adam a pierdut, prin cădere, acest drept. Cartea este un document pecetluit, ca un zapis de cumpărare, pe care-l primea cumpărătorul. Acum Satana stăpâneşte pământul, dar va fi silit prin judecăţi să lase Altuia stăpânirea. „Necazul   cel  mare"   alcătuieşte punctul intrai al Apocalipsei (de la capitolul 6 până la ca­pitolul 19).

     Ioan a plâns mult. De ce? Să rămână omenirea me­reu sub stăpânirea lui Satan? Să nu mai vină împărăţia fîgîduită? Să suspine mereu natura după izbăvire?

     „Leul a biruit". Domnul lsus a biruit pe cruce (Evrei 2. 14). Se împlineşte proorocia din Genesa 49. 8 – 10.

     „Rădăcina lui David”. Domnul lsus este nu numai fiul lui David, dar şi rădăcina lui David, din care ies toate, ca să împlinească făgăduinţele făcufe lui David şi împărăţiei lui.

     Toate sistemele politice, economice, filantropice (de binefaceri), religioase, au fost încercate şi toate au dat faliment. Lumea merge din rău în mai rău. Dovadă, războiul de faţă (n. ed. 1940). Înarmările de acum vor fi urmate de alte înarmări şi mai mari, în vederea luptei de la Armaghedon. Aceasta înseamnă ruina totală a lumii, Dar acest lucru nu este văzut decât de credincioşi. Scăparea nu este decât în Domnul lsus, care va veni şi va împăraţi.

     „Mielul" (Domnul lsus) stătea în mijloc acolo sus. „Părea junghiat", deci şi în cer este preamărită jertfa si învierea Lui. Avea „şapte coarne"; cornul insemnează putere,  deci putere desăvârşită, prin care fireşte orice vrăjmaş, chiar pe Fiara (din Apocalipsa 13), care are  10 coarne.

     „Şapte ochi",  „şapte duhuri" înseamnă pătrundere desăvârşită, înţelepciune (Romani   11. 33).

     Numai El are dreptul să ia cartea şi să-i rupă peceţile, pentrucă numai El restabileşte toate.

     Acolo în cer este cântată jertfa Lui, împăcarea. În­gerii cântă şi ei. Heruvimii încep cântarea şi tot ei o sfârşesc. Adunarea celor răpiţi dă tonul. Toată creaţiunea ia parte la cântare, în documentul acela pare a fi   scrisă   răscumpărarea. Ce se cântă în cer, ar trebui  cântat  şi  pe pământ.

CAPITOLUL VI

     Cu acest capitol începe partea simbolică a Apocalipsei.

     Când a fost în sinagoga din Nazaret (Luca 4) şi a citit şi a explicat locul din Isaia (61. 1 –  2), Domnul Isus s-a oprit la cuvântul „şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru”; iar aceasta a făcut-o intenţionat. „Anul de îndurare" ţine dela venirea Domnului în trup (după moartea şi învierea Sa) şi până la răpire. Acest „an" este numit şi „ziua mântuirii" (2 Corinteni 6. 2). Dom­nul a închis atunci cartea şi a dat-o slujitorului. Acum o ia din nou, căci a sosit „ziua de răzbunare".

     Domnul este adevăratul stăpân al pământului. Aici ni se arată cum intră El în stăpânirea pământului. Pentru a face o casă nouă, trebuesc înlăturate ve­chile dărâmături. Judecăţile pornesc din cer. Ruperea peceţilor una după alta înseamnă venirea judecăţilor din cer una după alta. Tunetul înfricoşează.

     Călăreţul pe cal alb nu este Domnul Isus. În capi­tolul 19. 11 vedem în adevăr călare pe cal alb, dar acolo este numit pe nume. Deoarece ceilalţi cai din acest capitol însemnează judecăţi, şi acest cal alb tot o judecată este. Acest călăreţ este un mare stăpânitor ridicat din popor, un om al Satanei, având o mare putere. El împărăteşte peste împărăţia romană resta­bilită şi este încoronat graţie succeselor lui, deci nu este din dinastie domnitoare. Este ultima încercare de a se pune capăt haosului din lame. El nu cucereşte prin război, căci arcul n-are săgeată, ci prin diplomaţie. El va face o uniune a ţărilor din Europa, un tel de State Unite ale Europei. Domnia lui va fi de scurtă durată şi sfârşitul lui îngrozitor. După el, ca împărat vine Domnul Isus, a cărui împărăţie nu va avea sfârşit.

     Pacea adusă prin călăreţ va fi de scurtă durată, căci curând începe un război îngrozitor.      Apare calul roşu şi călăreţului de pe el i s-a "dat sabie mare". „Când vor zice: „Pace şl linişte” o prăpădenie va veni peste ei ca durerile naşterii peste fe­meia  însărcinată şi nu va fi chip de  scăpare" (1Tesal. 5. 3). Va fi revoluţie, anarhie. Din aceste lupte va ieşi probabil federaţia celor 10 împărăţii, în capul cărora va fi Antihrist.
     Calul negru. Negru este culoarea doliului, a risteţei. Tristeţe va fi pe toate feţele din pricina foamei. Când toţi bărbaţii sunt luaţi la război, câmpurile rămân necultivate. „Cumpăna" ne duce cu gândul la cartelă. Câmpurile rămânând necultivate, însemnează lipsă de pâine. Dacă acum este lucru greu cu cartela, ce va fi atunci? Cu un dinar abia trăieşte un lucrător într'o zi. Dar familia lui cu ce va trăi? Măslinul şi viţa rodesc dela sine, chiar când nu sunt cultivate.
De aceea se spune că vinul şi untdelemnul nu se vatămă.  Aceste  două lucruri  sunt însă şi articole de lux, ceea ce înseamnă că lipsa va lovi mai ales pe cei săraci; bogaţii îşi vor procura de ale mâncării; nu vor scăpa  însă   de   celelalte  judecăţi.

     Calul gălbui este moartea. Gălbui devin frunzele toamna,  când  cad  de pe  pomi. Moartea şi locuinţa morţilor (Hadesul)  merg împreună.  Moartea seceră trupurile unui sfert din locuitorii pământului. Hadesul le primeşte în el. Toate cele dinainte: sabia, foametea,   molima,   fiarele   câmpului   lucrează împreună
(Ezechiel 14. 21).   Iată  aşteptarea oamenilor! În  razboiul  trecut  1914 - 1918 mulţi au murit şi  de gripă. În viitor vor muri şi mai mulţi: un sfert din locuitorii pământului. Lumea nu va vedea însă nimic din toate acestea şi nu se va pocăi.

   va urma




.

Cartea aducerilor aminte. Maleahi 3-16

     Cei ce se tem de Domnul adesea au vorbit unul cu altul, nu de altul şi o „carte de aducere aminte a fost scrisă„ 
     Cuvântul adesea, vrea să ne spună că este puţină temere de Domnul acum când vorbim tot mai rar unul cu altul şi nu unii cu alţii. Avem în Biblie un model de prietenie între David şi Ionatan, care vorbeau adesea unul cu altul şi prietenia adevărată este cel mai rar lucru de pe pământ. 
     „Vă numesc prietenii Mei dacă faceţi ce vă poruncesc Eu„ spunea Domnul Isus apostolilor Săi. Pe lângă Cartea Vieţii a numelor şi a faptelor mai este şi cartea lacrimilor, sau burduful lacrimilor noastre.


.

Vita oarbă. Maleahi 1-8

      A aduce ca jertfă lui Dumnezeu o vită oarbă este un lucru foarte rău.

      Omeneşte vorbind pare normal ca să omori sau să aduci ca jertfă pe cea oarbă, iar cea sănătoasă să fie folosită la muncă.

      Dumnezeieşte vorbind cât sunt de sus cerurile faţă de pământ atât de departe se află gândurile omului faţă de gândurile Domnului. Aici nu e vorba de jertfe ci de principii. Dumnezeu nu a sacrificat un Înger Heruvim sau Serafim ceva secundar, ci pe singurul Său Fiu, şi de aceea nu Se mulţumeşte cu mai puţin.

     Noi în principiu dăm ce aruncăm, dar toate acestea echivalează cu o vită oarbă.


.

Ecce homo: Iluzia puterii şi a libertăţii. Ioan 19: 10, Ioan 8: 33

     Pilat avându-L în faţă pe Domnul Isus a făcut următoarea declaraţie: “Nu ştii că am putere să Te judec şi am putere să-Ţi dau drumul?” 
     De fapt, Pilat avea doar iluzia puterii, întrucât a demonstrat contrariul. Deşi a dovedit că în subconştientul său ştia că Domnul Isus este nevinovat, apoi a făcut publică această convingere, a acţionat contrar propriilor convingeri.
     Oamenii, în majoritatea lor, au doar iluzia puterii, dovadă, în împrejurările dificile, acţionează fiecare sub impulsul sentimentelor. Pilat vorbeşte despre o putere pe care considera că o are, dar în realitate, avea frică să nu piardă o realitate iluzorie. În final a semnat cea mai nedreaptă sentinţă din istoria proceselor.
      E bine să ne controlăm viaţa, dacă o trăim ca nişte învingători sau ca nişte învinşi. Chiar în domeniile în care ne considerăm puternici, ca Petru, se constată trista realitate. Pilat, crezându-se puternic, a pierdut de fapt şi tronul şi eternitatea. Cine nu poate distinge iluziile de realitate, va fi amăgit de „fata morgana” (mirajul deşerturilor) a acestei vieţi. Să nu acţionăm contrar convingerilor conştiinţei noastre şi sub impulsul emoţional; dacă Pilat asculta de conştiinţa sa identificată şi prin glasul soţiei sale îşi putea salva şi tronul şi viitorul. În momentele decisive ale vieţii este bine să nu ne grăbim niciodată; atâtea decizii produc efecte eterne. Pe cât de nocivă este iluzia puterii, şi mai nocivă şi mai riscantă este iluzia libertăţii. Dacă ar fi lipsiţi de libertate doar cei de după gratii, lumea ar fi mai fericită. Realitatea tristă este că cei mai mulţi lipsiţi de libertate sunt victimele iluziei libertăţii. 
      În Evanghelia după Ioan capitolul 8 versetul 33, contemporanii şi compatrioţii Domnului Isus au făcut o declaraţie şocantă: „Noi n-am fost niciodată robii nimănui”. Dacă ar fi vorba de ignoranţă, aceasta se iartă mai uşor, dar e ceva mai grav în spatele acestei afirmaţii. Întreaga istorie a poporului Israel, cu excepţia domniei lui Saul, David şi Solomon, a fost o istorie a sclaviei. Cred că, mai degrabă, este vorba mai degrabă de o aroganţă al cărei tribut continuă să se plătească aşa de scump. Dar, ce a fost valabil pentru contemporanii Domnului Isus, din nenorocire, este valabil şi pentru zilele noastre. 
     Lumea are iluzia libertăţii, nu şi libertatea, deoarece Domnul Isus a spus clar în Sfânta Evanghelie după Ioan capitolul 8: „Numai dacă Fiul vă face liberi, sunteţi cu adevărat liberi”. În Romani 7 vedem că oamenii au fost în starea de păcat, despre care Pavel spune: „Nu fac ce vreau” iar poetul nostru zice: „Văd două firi în mine Se zbat şi se frământ De cer mă leagă una Iar alta de pământ”. 
      Spre libertate nu sunt alternative. Domnul Isus a spus: “Eu sunt Calea”, orice alte încercări umane sunt paleative, iluzii deşarte. Treptat, treptat, naţiunile lumii au trecut de la sclavie la libertate, având guverne mai mult sau mai puţin democratice, marele merit avându-l fostul preşedinte al Americii Abraham Lincoln. 
      Deşi preţul libertăţii spirituale a fost plătit de acum 2000 de ani, nu numai că eliberarea nu a fost acceptată, dar pe acest plan s-a petrecut un proces invers proporţional. Lumea de astăzi nu mai este ca cea de ieri, iar lumea de mâine nu va mai fi ca cea de azi, deoarece vremea neamurilor se caracterizează prin degenerare, de la capul de aur, pieptul de argint, pântecele de aramă, picioarele de fier şi degete de lut (Daniel 2), în timp ce Biserica urmează procesul invers al regenerării, cu toate slăbiciunile şi neîmplinirile sale. 
      Cine este în stare să recunoască eşecul în domeniul libertăţii? Fiul risipitor, cel fără nume, prefigurând întreaga lume, a experimentat dureroasa experienţă a iluziei libertăţii sale. De la toate lucrurile bune îngăduite de Dumnezeu omului în ziua creaţiunii, în care omul a fost aşezat ca stăpân, s-a ajuns astăzi ca omul să fie sclav în propria grădină. Deşi Dumnezeu a vrut ca oamenii să domnească în viaţă prin Acel Unul Singur, care este Isus Hristos, (Romani 5: 17), iar Iov, încă de acum 4000 de ani, s-a apropiat de Dumnezeu ca de un Domn, astăzi trista realitate este doar iluzia libertăţii şi sclavia păcatului. Dacă primul pahar poate fi servit în libertate, următoarele sunt dictate, impuse. Dacă vizionarea unui film este liberă, filmele pornografice sunt dictate. 
     Dacă o căsătorie este în libertate, următoarele sunt impuse, şi, puse faţă în faţă, libertatea cu sclavia, se poate constata în final, că orice fiinţă umană care nu a cunoscut eliberarea trecutului prin credinţa simplă şi personală în Jertfa de la Calvar, are doar iluzia libertăţii.
      Să ne rugăm ca şi Elisei, odinioară, pentru Ghehazi ca Dumnezeu să deschidă ochii oamenilor spre a putea vedea marea şi minunata realitate a puterii şi libertăţii pe care Domnul Isus o oferă gratuit. “Pot totul în Hristos”, spunea apostolul Pavel, care a avut nu iluzia puterii şi libertăţii, ci realizarea lor.
      Dacă vrem să nu avem deziluzii, să înlăturăm iluziile şi să ne aruncăm ancora credinţei în ţinutul adevărului etern şi absolut, care ne este revelat de Dumnezeu prin Evanghelie.


.

PIATRA UNGHIULARĂ

-->

“Unde erai tu când am întemeiat pământul? Cine i-a pus piatra unghiulară?” (Iov 38: 4-6)

Stabilitatea care guvernează Universul sau macro şi microcosmosul se datorează Creatorului care a programat ca Fiul Său să aibă toată puterea în cer şi pe pământ.

Prin fereastra deschisă a Apocalipsei la capitolul 5: 6 ni se arată locul central al Domnului Isus. „Şi la mijloc, între scaunul de domnie şi cele patru făpturi vii, şi între bătrâni, am văzut stând în picioare un Miel. Părea înjunghiat, şi avea şapte coarne şi şapte ochi, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu trimise în tot pământul.”

Deoarece programul lui Dumnezeu pentru om şi planeta noastră a fost ca Fiul Său să ocupe locul central tocmai pentru păstrarea echilibrului, atât în marele cât şi în micul nostru univers, totuşi omul, după cădere, a vrut să centreze totul pe sine, iar Piatra unghiulară a fost aruncată de zidari (Psalmul 118).

De când oamenii au încercat să construiască Turnul Babel şi până astăzi, istoria a demonstrat că independenţa creează haosul şi chiar dacă Babilonul vizibil a fost stopat, babilonul invizibil a continuat şi va continua până când va fi judecat de Dumnezeu (Apocalipsa 17).

Piatra pe care au aruncat-o zidarii a devenit piatra din Capul Unghiului, noul edificiu spiritual – Biserica, acestea fiind cele două paralele ale istoriei.

Marilor schimbări naturale din ultimii ani pot să li se dea foarte multe explicaţii, iar Cuvântul lui Dumnezeu ne arată că nu poate fi armonie şi echilibru fără factorul de stabilitate care este Piatra Unghiulară: Domnul Isus.

După de Dumnezeu în vechime a vorbit în multe rânduri şi în multe feluri, acum 2000 de ani a început că ne vorbească prin Fiul prin care a făcut veacurile (Evrei 1: 1). Nu avem din Cosmos nici un mesaj deşi cele mai sofisticate urechi electronica situate pe vârfurile unor munţi, continuă să aştepte… dar în zadar.

Limbajul iubirii lui Dumnezeu de peste 4000 de ani se transmite prin Cuvântul Său Creat, scris şi întrupat.

Dumnezeu a zis marii: „până aici să vii, să nu treci mai departe, aici să se oprească mândria valurilor tale.” (Iov 38: 11). „Eu am pus mării ca hotar nisipul, pe care nu trebuie să-l treacă.”

Şi chiar dacă valurile ei se înfurie, totuşi sunt neputincioase, urlă dar nu trec.

Poporul acesta este dârz, se răscoală şi pleacă (Ieremia 5: 22-23).

Prin judecarea Sodomei şi Gomorei, Dumnezeu a condamnat păcatul cetăţilor, făcând să apară pe hartă Marea Moartă, cu 395 m sub nivelul mărilor de pe pământ, tocmai ca niciodată să nu mai poată trece acest hotar. Ultimele cercetări au stabilit cu precizie istoria acestei mări a ruşinii.

Poporul acesta însă este dârz, se răscoală şi pleacă, ajungând până acolo încât nu numai că acest păcat este acceptat, dar este legalizat ca normal şi natural, devenind anormali şi condamnabili cei ce-l denigrează.

Dacă am ajuns să trecem peste Cuvântul lui Dumnezeu, peste factorul de stabilitate, atunci de nimic nu trebuie să ne mai mirăm, pentru că sunt de aşteptat judecăţi şi mai mari deoarece Dumnezeu nu se lasă batjocorit. Când păcatul ajunge la rangul de normalitate, judecăţile lui Dumnezeu sunt inerente. Este un refren în cartea proorocului Amos cap. 4 vers. 6 – 11, care de aproape 3000 de ani continuă să fie auzit de cei ce au urechi să audă, şi care se repetă de cinci ori în versetele de mai sus. Voi cita ultimul: „V-am nimicit ca pe Sodoma şi Gomora, […], cu toate acestea, tot nu v-aţi întors la Mine, zice Domnul” (vers. 11).

Gravitate ignoranţei în ceea ce priveşte Piatra Unghiulară este percepută de cei mai mulţi, şi anume, că noi putem ignora orice fără consecinţe, pot ignora ştiinţa, filosofia arta sau cultura, dar cine-L ignoră pe Domnul Isus care a murit pentru fiecare fiinţă umană din toate locurile şi din toate timpurile, va fi judecat. „Oricine va cădea peste piatra aceasta, va fi zdrobit de ea; şi pe acela peste care va cădea ea, îl va spulbera”. (Luca 20: 18),

În viaţă sunt lucruri facultative şi imperative, ori cunoaşterea Domnului Isus, ca Piatră Unghiulară, e un imperativ, căci nu este sub ceruri alt nume în care să fim mântuiţi.

„Iată, pun ca temelie în Sion o piatră, o piatră încercată, o piatră de preţ, piatra din capul unghiului clădirii, temelie puternică; cel ce o va lua ca sprijin, nu se va grăbi să fugă” (Isaia 28: 16).

La temelia vieţii biologice sunt 46 cromozomi (Ioan 2: 20), dar tot acolo Dumnezeu spune că la temelia vieţii spirituale sunt cele 3 zile care sfârşesc cu învierea Sa. Cum Avraam a cumpărat ţara Canaanului cu un mormânt, Domnul Isus a cumpărat comoara ascunsă în ţărâna acestei lumi, tot cu un mormânt.

Nimeni să nu pună o altă temelie decât aceea care a fost pusă şi este Domnul Isus.

Într-o călătorie efectuată la Roma am văzut oameni din toată lumea în Biserica Sf. Petru, dar nu pentru a-L căuta pe Domnul, ci arta lui Michelangelo. Cum am văzut şi la Sacre Coeur de Paris sau Notre Dame de Paris sau Biserica de Cristal din Los Angeles unde găseşti orice în afară de Domnul Isus.

Cuvântul „piatră unghiulară” e o metaforă simbolizând puterea, echilibrul, stabilitatea, şi toate sunt legate numai de Domnul Isus.

Sfârşim pe o notă optimistă: „Căci iată că numai spre piatra aceasta […] sunt îndreptaţi şapte ochi; iată, Eu Însumi voi săpa ce trebuie săpat pe ea, zice Domnul Oştirilor, şi într-o singură zi, voi înlătura nelegiuirea ţării acesteia” (Zaharia 3: 9).

Tot cerul îşi concentrează privirea spre Piatra aceasta de putere şi stabilitate, şi Iacov care şti efectul privirii a pus în jgheaburi nuiele de plop, migdal şi platan de pe care era parţial îndepărtată coaja şi oile când priveau zămisleau numai bălţate. Şi astăzi în jgheaburile televizoarelor sunt puse tot felul de nuiele jupuite ca spectatorii să poată zămisli cele mai vinovate gânduri şi cele mai bălţate păcate. Televizorul ca şi banul, este o slugă bună, dar un rău stăpân.

Eu Însumi, zice Domnul, voi grava pe ea, pe această piatră, ce trebuie gravat, poate, numele noastre pe mâinile Sale (parafrazare Isaia 49: 16). Iată istoria planetei noastre este descrisă de Daniel în cap. 2, unde imperiile lumii au fost trecute în ordinea lor cronologică în visul lui Nebucadneţar, începând cu capul de aur al imperiului său, pieptul de argint mezopersan, coapse de aramă – Imperiul lui Alexandru Macedon al Greciei, şi picioarele parte de fier şi parte de lut – Imperiul Roman. În final, acest mare edificiu a fost lovit de o piatră care nu se ajută de mâini omeneşti,edificiul s-a prăbuşit şi piatra s-a făcut un munte mare şi a umplut tot pământul (Daniel 2: 35).

Domnul Isus, care într-o singură zi a înlăturat nelegiuirea ţării, a murit dincolo de poartă, ca nu cumva cadavrul Său să spurce ţara.

Tot eşafodajul denigrant al vremii neamurilor care a început cu aurul dar a sfârşit cu lutul, va fi spulberat de piatra pe care au aruncat-o zidarii – noi oamenii, pentru a se instaura Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu, când El va fi totul în toate.

Ceea ce a caracterizat vremea neamurilor a fost scoaterea din calcul a Domnului Isus şi toate imperiile vizibile au avut un corespondent invizibil pentru a lupta contra rugăciunii, în timp ce Biserica a luptat lupta cea bună în credinţă şi rugăciune, iar ultimul Cuvânt aparţine lui Dumnezeu. Oricât ar părea de evidentă biruinţa omului, ea este efemeră ca şi el.

Când i s-a născut un copil, Napoleon a zis: „Viitorul este al meu!”. Un sfetnic înţelept i-a zis: „Sire, viitorul este al lui Dumnezeu”. Copilul a murit bolnav de plămâni, iar Napoleon exilat pe insula Sf. Elena.

Duh de rugăciune şi de îndurare.

Zaharia 10-12 .

     De aceste două lucruri avem absolută nevoie fiecare din noi. Cuvântul „îndurare„ este un cuvânt foarte complex şi foarte puţin înţeles.

     Dacă harul cuvânt de origine Greacă atribuit divinităţii nu a putut fi explicat în limba română şi a fost preluat ad literam din Greacă, acest cuvânt „îndurare„ de origine Latină ca roadă a Duhului Sfânt este atribuit şi credincioşilor.

    Dacă aş vrea să caut un sinonim, acela ar fi Dumnezeu.

Legământ pecetluit cu sânge

Zaharia 9-11

     Sionul are cu Dumnezeu un legământ pecetluit cu sânge atunci când Avraam a fost gata să aducă drept jertfă pe Isac pe muntele Moria platoul de pe muntele Sionului unde acum din secolul al şaptelea s-a construit moscheia lui Omar.

     În locul lui Isac a fost jertfit un berbec găsit în apropiere, dar pentru noi nu a existat o alternativă şi aproape acelaşi loc a trebuit să moară Domnul Isus Mielul lui Dumnezeu. Dacă sângele legământului dintâi avea putere cu cât mai mare putere are sângele noului legământ.

     Toată slava viitoare a Sionului are la bază sângele legământului, iar toată slava viitoare a noastră răpirea noastră are la bază tot sângele dar al Noului legământ. „Sângele ne va sluji ca semn„ acesta a fost consemnul izbăviri din Egipt.


.

„Povara recunoştinţei este mai grea decât povara urii„.

„Povara recunoştinţei este mai grea decât povara urii„. Florin Persic

 Această floare rară nu creşte niciodată de la sine totdeauna pentru a o avea trebuie să o cultivăm. Ura nu trebuie cultivată ea creşte de la sine , şi chiar dacă e o grea povară, povara recunoştinţei e totuşi mult mai grea şi tocmai de aceia lumea este aşa de ingrată nu numai în sine dar mai ales faţă de Dumnezeu.


.