Capitolul 5 PUTEM TOTUȘI LUA CEVA DINCOLO, DIN LUMEA UMBRELOR.

 

    „Faceți-vă prieteni cu ajutorul bogățiilor nedrepte, ca atunci când ve-ți muri, ei să vă primească în corturile vecinice„

      Noi toți oamenii de pe pământ am primit fiecare, unii mai mult alții mai puțin, ceva în administrare, fiind socotiți ispravnicii acestor bunuri.

      Majoritatea oamenilor, consideră tot ce au că li se cuvine, ca fiul risipitor, care zice tatălui, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine.

      Dar fiind cel mai mic, nu i se cuvenea nimic.

      În pilda ispravnicului, spre mirarea noastră, ni se dă o lecție extraordinară, și anume, că deșii tot ce avem nu e al nostru, dacă suntem generoși și dăm celor ce nu au nimic, suntem lăudați,  Stăpânul a lăudat ispravnicul că și-a făcut prieteni cu ce nu era al lui, chiar dacă pentru stăpân aceasta părea o pagubă.

      Dacă de milioane de ani, soarele sistemului nostru solar, se dăruiește tuturor prin lumină și căldură, și nu numai că nu scade, ci crește, vrea să ne învețe marea lecție că iubirea este singurul generator din univers, care crește numai în măsura în care se dăruiește.

      Statul Israel are două mări, care simbolizează cele două categorii de creștini, le-am vizitat pe amândouă.

      Marea Galileei este alimentată de Iordan din munții frumoși și înalți ai Hermonului, fiind sursa de apă a întregului Israel, dând tot ce rămâne, Mării Moarte.

      Marea Moartă primește milioane de tone de apă, anual, dar nu dă nimic mai departe.

      Ne spunea ghidul că strada pe care am trecut de pe malul mării, cândva adică 10 ani în urmă aparținea mării, dar anual apele sale scad foarte mult și pe drept se numește moartă, deoarece nu dă nimic.

      Aceasta este legea lui Dumnezeu de a primi și a da, altfel creștinismul pe nedrept numit așa, se va scufunda ca această mare care este cu 400 de metrii, sub nivelul tuturor mărilor de pe planeta noastră.

      Marele Evreu convertit la creștinism, Nicolae Steinhardt, a scris o carte celebră pe această temă numită: „Dăruind vei dobândi„.

      Dacă Domnul Isus nu se făcea trup ca Fiu, rămânea o umbră, dar s-a întrupat în lumea umbrelor, ca să putem cunoaște Adevărul, realitatea.

      Pâinea, apa, ospitalitatea, compasiunea, hainele rămân doar umbre, dacă nu se materializează devenind trup, când toate aceste umbre materializate se dăruiesc, devin realități eterne cu care ne vom întâlnii sigur.

      „Oridecâte ori a-ți făcut aceste lucruri,

 celor mai neânsemnați frați ai Mei, Mie Mi lea-ți făcut„ Matei 25.

         Dacă este o artă a Duhului Sfânt de a distinge între umbre și realități, constatăm totodată că este posibil și o artă de transforma umbrele în realității vecinice.

      Miracolul se produce totdeauna atunci când avem predispoziția de a renunța la tot ce avem.

      Când Avram zice, „nimic pentru mine„ i se spune „privește spre cer„ și de atunci a avut totul.

      Ce trebuie să fi fost pentru băiețelul căruia mama lui i-a dat 5 pâinișoare, pe care toate i le cer Apostolii, și el le dă cu bucurie.

      În săcuiul copilului pâinișoarele erau umbre, dar puse în mâinile Domnului Isus, umbrele devin realități, ce au săturat peste 5000 de burți, și cea mai bună investiție, se face pentru stomacurile flămânde.

      După ce văduva din Sarepta, a dat tot ce mai avea pentru o zi, a primit tot ce avea nevoie, pentru tot restul zilelor ei și ale copilului.

      În celula celor doi întemnițați Wurmbrand și Moldoveanu, a mai fost adus un condamnat.

      La ultima noastră întâlnire mi-a spus fratele Moldoveanu că fratele Wurmbrand, avea pe dânsul un halat singura sa avere din închisoare, pe care l-a dat noului venit în celulă spunându-i că fiind frig, să nu răcească, dar dânsul deja stătuse 14 ierni fără să fi avut vreodată căldură.

      Dar odată cu acest dar, i-a dăruit acea iubire care l-a cucerit pentru vecinicie.

      Acest om știa că toți noii veniți sunt primiți în pumni, dar văzând aces gest, a capitulat în fața iubirii mântuitoare a Domnului Isus, reflectată fidel de un copil al Său.

      Dar după aceea a fost eliberat, deși când a dat nu știa nimic de eliberare, și a dobândit tot.

      Când l-am vizitat în Los Angeles, pe strada Borica pe una din cele 7 coline ale orașului de pe malul oceanului Pacific, am zis ce compensare infinită.

Va urma: Cap 6. DAR ÎNTÂI VINE NU CE ESTE DUHOVNICESC CI CE ESTE FIRESC.

Izbucnirea mulţumirilor. (Psalmul 26:7)

„...Să izbucnesc în mulțumiri”.

„Cine aduce mulțumiri ca jertfă acela Mă proslăvește”.

(Psalmul 50:23)

Multe izbucniri putem avea - în râs, în plâns, în

supărare, în bucurie, dar aici este singurul loc în Biblie unde se vorbește de o izbucnire în mulțumiri.

Toți oamenii știu să ceară, dar numai cei care sânt

sensibili şi sânt educați în spiritul recunoştinţei mai și mulțumesc.

În anul 1950, ieșind din clădirea Academiei de Studii

Economice din București, după un examen, am văzut un om care sta rezemat de gardul clădirii vecine și, întrebându-l dacă îi este rău, mi-a răspuns că nu poate respira. Trebuie să vă spun că până în acel moment nu am mulțumit niciodată lui Dumnezeu pentru aerul pe care îl respiram pentru că nu puteam înțelege cum este posibil aşa ceva - să nu mai poţi respira.

Aerul și putința de a-l respira, căldura și lumina

soarelui, apa din izvoare, marea, florile și cântul pasărilor, nouă ni se par atât de naturale și credem că ni se cuvin de drept, tocmai cum credea şi fiul risipitor. Acea zi a fost ziua  când am învățat că trebuie să mulțumesc lui Dumnezeu și pentru aerul pe care-l respir și pentru toate celelalte daruri care mi le dă, fără să merit măcar vreunul din ele.

Ca să fim mulțumitori trebuie să ne convertim. Zece

leproși au fost vindecați, dar numai unul din ei a fost și mântuit și asta pentru că s-a întors să mulțumescă Domnului. Acest fapt dovedește procentul oamenilor care ştiu să fie recunoscători.

Dar de la mulțumire şi până la izbucnire este un drum

lung, drum pe care David l-a parcurs și pe care și noi trebuie să-l parcurgem.

Am dat o coajă de pâine unui câine și, pentru că nu

putea să vorbească, mi-a lins mâna, însă unor oameni le-am dat bani și le-am dat casă, dar nu au știut sau nu au vrut să-şi arate recunoştinţa nici măcar printr-un simplu cuvânt: merci, ba din contră mi-au devenit dușmani.

Știu, din Matei 25:37-39, un lucru care compensează

ingratitudinea oamenilor - că toți cei care dau, au şi uitat  ce au dat și întreabă pe Domnul: „Doamne când Te-am văzut noi... şi Ţi-am dat... şi Te-am primit... şi Te-am înbrăcat... şi am venit pe la Tine”?

Dacă acest comportament s-ar întâlni numai la

oamenii din lume, din afară, nu l-aș aminti acum deoarece ei nu pot fi altfel decât sânt, dar când acest comportament îl întâlnesc în Biserică, îl menţionez pentru că trebuie menționat fie doar şi pentru cultivarea simţului de mulțumire și de recunoștință.

Toată drama poporului Israel în deșertul Sinaiului,

deșert pe care l-am străbătut şi eu, a fost aceea că au cârtit foarte mult. Dacă o oaie când zbiară pierde doar o gură de iarbă, dar ei și-au pierdut viața în deșert.

Orice om nemulțumit este un om bolnav. Secretul

fericirii lui Pavel (Filipeni 4:11) se cuprinde în aceste cuvinte:  „...m-am deprins să fiu mulțumit cu starea în care mă găsesc.” Ahab avea o țară, dar nu era mulțumit pentru că mai dorea și via lui Nabot, însă după ce a luat-o, a murit.

Ca să putem izbucni trebuie să fim tot timpul plini şi

copleşiti de atitudini şi de stări de mulțumire de recunoștință.

Dă-mi viaţa. Estera 7-3.

 Estera 7-3.

         Cea mai scurtă rugăciune, cu cel mai lung ecou care a depăşit marginile timpului şi spaţiului, prin măreţia simplităţii sale. Nu este suficientă compasiunea, noi trebuie să ajungem la identificarea cu cei condamnaţi, la moarte aşa cum era poporul Evreu prin Haman Agaghitul aşa cum Domnul Isus S-a identificat cu o lume vinovată.

            Estera avea nu numai viaţa şi tot ce poate oferi lumea, dar fericirea sa nu depindea de binele său, ci de binele poporului său. Astăzi foarte puţini se mai identifică cu cei din jur, deşi Domnul Isus în Matei 25 la aceasta ne invită.