Ziua convertirii mele.

Am fost chemat de mama la adunare la Tg-Jiu în 1946 la o distanţă de şapte kilometri, în casa fratelui Pirtea, şi acolo un frate de la CâmpuLung a citit din Efeseni cap 1 privind alegerea noastră din veşnicii, m-am decis să-l primesc în inimă pe Domnul Isus.

Ca tânăr necredincios fiind, aveam la mine un pumnal de oţel în buzunar, căci toţi erau agresivi; domnea dreptul forţei nu forţa dreptului, şi pe podul Jiului m-am oprit, deşi era foarte scump, l-am aruncat în apă ştiind că de acum încolo, are cine să mă apere, şi aşa a şi fost. Au trecut de atunci peste 60 de ani, verificând faptul că protecţia Sa, a fost este şi va fi desăvârşită, traversând cele mai grele etape ale istoriei, şi călătorind, pe trei din cele 5 continente ale lumii.

Dacă nu mergi Tu Însuţi cu noi, nu ne lăsa să plecăm fără Tine. Exod 33-15.

Este cea mai frumoasă şi corectă rugăciune la început de an sau de drum.

          Noi suntem în stare să plecăm şi singuri, dar Moise se roagă, special, să fie oprit, atunci când ar cuteza să pornească singur. Balaam a fost oprit de un înger pe care el nu l-a văzut, dar măgăriţa sa l-a văzut şi s-a oprit. Dacă asculta măcar de glasul măgăriţei chiar dacă nu a văzut îngerul şi-ar fi salvat viaţa, dar nu vrut să asculte. Şi-a bătut credinciosul animal şi a plecat, spre dezastrul său. Să nu plecăm niciunde singuri.

          Proorocul Ieremia 5- 22, 23 spune că valurile înfuriate ale mării se opresc la hotarul nisipului dar poporul, care are o inimă dârza şi răzvrătită, se răscoală şi pleacă singur şi poate de aceea mai vine câte un Tsunami sau o Katrina, ca să ne înveţe să nu mai plecăm la drum fără El.

NASTEREA DIN NOU - un lucru putin inteles, luat ca si garantat, dar quintesential pentru un crestin

NAŞTEREA DE SUS

          Tolstoi spunea: „Dacă este vorba să scrii, s-o faci numai dacă nu poţi să nu scrii”. Împlinesc această condiţie. Nu pot să nu scriu despre Isus pe care-L iubesc. De aceea scriu.

          Nu-mi închipui că a-şi putea scrie despre El cum se cuvine. Şi cuvintele celui mai iscusit scriitor pot numai să învăluiască în ceaţă frumuseţea Lui. El este soare şi va străbate prin ceaţa cuvintelor noastre neputincioase dar din dragoste aşternute pe hârtie şi va umple lumea de lumină.

          Renan spunea: „Religia nu-i o invenţie a omului luminat, nici o eroare a omului ignorant. Omul este o fiinţă religioasă, după cum este o fiinţă inteligentă”. Experienţa noastră contrazice afirmaţia lui Renan. Există oameni care nu au ochi pentru ce-i înalt şi nobil, după cum porcul nu are ochi pentru stele. Există oameni care nu au deloc simţământ religios. Există alţi oameni care resping Biblia dintru început, fără să aibă habar de ceea ce conţine. Unul dintre aceştia îşi batu joc în tren de Sfânta Scriptură pe care pretindea că o cunoaşte . fu întrebat de cineva: „Dar despre cartea Ioachim din Biblie ce părere aveţi?” El răspunse: „Şi ea-i plină de prostii!” Ori cartea Ioachim nici nu există în Biblie. Cam aşa arată criticii Bibliei. Alţii iarăşi citesc Biblia sau alte cărţi religioase în joacă. Scrisul lor nu-i o luptă pentru câştigarea de suflete. Poţi aduce un cal la apă, dar nu-l poţi face să bea dacă nu-i însetat. Aşa, oamenii pot citi literatură religioasă, dar dacă nu-s însetaţi după neprihănire nu le va folosi.

          Nu scriu pentru aceştia ci pentru sufletele deschise faţă de adevăr. Ei înţeleg valoarea Bibliei şi a tâlcuirilor ei.

          Kant scria unui prieten: „Faceţi bine şi vă căutaţi singura liniştire în Evanghelie, căci e izvorul nesecat a tot adevărul, care după ce raţiunea a terminat, nu poate fi găsit nicăieri în altă parte.”

          Goethe scria: „fiecare generaţie va întineri prin Biblie. Măsura pentru viaţa şi puterea unui popor va fi atitudinea lui faţă de Biblie. Cu cât secolele vor înainta în cultură, cu atât mai mult Biblia va fi folosită ca mijloc de educaţie, dacă nu de deştepţi, atunci de cei înţelepţi.”

          Puterea biruitoare de păcat a Bibliei este recunoscută şi de adversarii ei prin faptul că ei se aşteaptă de la orice om care ascultă de ea să nu mintă, să nu înşele, să nu fure, să nu se îmbete, să nu desfrâneze şi că numesc făţarnici pe cei care continua totuşi cu asemenea fapte, deşi citesc Biblia.

          Civilizaţia modernă se datorează în mare parte Bibliei. Un ateu veni să propovăduiască ateismul în insulele Fidji, locuită altădată de canibali. Când sfârşi, se sculă un creştin şi-i spuse: „Mulţumeşte Dumnezeului în care nu crezi că înainte a venit unul să ne propovăduiască existenţa lui Dumnezeu, căci dacă veneai dumneata întâi te mâncam de viu.”

          Sfântul Ambrozie spunea creştinilor: „Cupa înţelepciunii este în mâinile voastre. Această cupă este Vechiul şi Noul Testament. Bea din ea căci bei pe Cristos! Bea cuvântul celor două testamente!”

          Limba Germană a fost formată de Biblie. La multe popoare limba a fost formată de Biblie şi Biblia a fost prima carte scrisă.

          Cu înţelegere pentru valoarea excepţională a Bibliei, să ne aprofundăm în pasajul din Ioan 3: 1-13 în care ni se redă convorbirea dintre Domnul Isus şi Nicodim cu privire la naşterea din nou (de sus).

          Ca şi în alte capitole ale lucrării noastre, noi vom vorbi despre mesajul lui Isus în limbaj modern. Numai aşa poţi fi fidel faţă de ce vrea Isus. Limbajul de acum două mii de ani nu mai are astăzi aleaşi răsunet în inimi. Vrând ca ascultătorul de astăzi să reacţioneze în acord cu intenţiile lui Isus noi trebuie să-i vorbim în limba lui.

          Nu avem pretenţia că epuizăm subiectul. Scripturile sunt atât de adânci încât nu-i de mirare că ni se dă viaţă veşnică pentru a le cunoaşte aprofundat. Vom pune doar primele jaloane.

          Mai sunte, datori a trage luarea aminte a cititorilor că izvorul cunoaşterii lumilor superioare nu sunt versetele biblice, nici tâlcuirea lor, ci propria noastră ridicare în lumea de deasupra simţurilor. Dacă compari apoi ceea ce ai trăit tu însuţi acolo cu cuvintele Evangheliei, începi să pricepi.

          Fără de experienţa aceasta proprie, cei ce disecă „ştiinţific” textele biblice se aseamănă cu cu copiii care suferă de patima de a-şi sparge jucăriile care le-ar putea aduce bucurie.

          Înainte de a trece la cele ce ne învaţă Isus, se cuvine să spunem şi un cuvânt de recunoştinţă pentru Ioan Evanghelistul. Nici convorbirile cele mai adânci nu ar fi rămas dacă papirusurile ar fi tăcut, şi „chartas sileant”. Vor fi existat multe Elene şi multe Troie, dar nu au avut parte de un Homer. Cine ştie câţi Soctraţi n-au avut parte de un Platon ca să le strângă gândurile şi de aceea au rămas necunoscuţi. Isus are meritele sale pentru că a gândit şi a acţionat Dumnezeieşte. Noi însă nu uităm că gândirea Lui înalţă şi Jertfa Lui nobilă ar fi trecut fără folos dacă nu ar fi fost un Ioan şi alţii ca el, care să-şi dea osteneala de a le păstra amintirea.

         

După izgonirea vânzătorilor.

          Întrevederea dintre Isus şi Nicodim ne este relatată de Evanghelistul Ioan după episodul izgonirii vânzătorilor din Templu. Episodul acesta trebuie să fi făcut o mare impresie. Oricare altul, dacă ar fi voit să întreprindă o asemenea acţiune, ar fi organizat-o. Isus a săvârşit fapta izgonirii de unul singur.

          Făcuse impresie fapta, dar a stârnit desigur şi nedumeriri. Cel care învăţa că „oricine scoate sabia, de sabie va muri” ridică biciu? Nu se gândea ce reacţiune va stârni împotriva Lui, că va putea ajunge şi El un biciuit?

          Apoi cuvintele spuse de Isus cu acest prilej stârneau nedumerire. Ucenicii Săi spuneau despre El că râvna pentru casa Lui îl mămâncă, iar El spunea evreilor: „Stricţi templul acesta!” Nimeni nu înţelesese cuvintele lui Isus. Irod luase mai întâi Ierusalimul cu asalt, cu care ocazie au ars unele ziduri ale Templului vechi, după care el reconstruieşte templul (după cum şi creştinii mereu distrug biserici în războaie duse de ei, apoi strâng bani ca să le reclădească). Dar Isus la ce se va fi referit spunând: „stricaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica?” Evreii îi ceruseră să facă un semn imediat. El a răspuns printr-o declaraţie de neînţeles, plină de echivoc. Evreii nici nu i-au mai răspuns, socotind cuvântul Său mai curând absurd decât hulitor. Şi Isus pleacă dintre ei fără a-i lămuri.

          Toate acestea trebuie sî-i fi dat mult de gândit şi lui Nicodim şi altora.

         

Isus şi cei ce cred în numele Lui.

          Impresia a fost mare. Pentru mulţi miracolul de la Cana şi izgonirea vânzătorilor au fost semne destule. De aceea Ioan scrie: „Pe când era isus în Ierusalim, la praznicul paătelor, mulţi au crezut în numele Lui căci vedeau semnele pe care le făcea.” La fel scrie în capitolul 6, versetul 2: „O mare gloată mergea după El, pentru că vedea semnele pe care le făcea cu cei bolnavi.” În Ioan 7: 31 „mulţi din norod au crezut în El şi ziceau: când va veni Cristosul va face mai multe semne decât a făcut omul acesta.”

          Numai că credinţa aceasta era teoretică. Ei credeau în semne, dar nu credeau celui ce le făcea.

          De aceea Isus nu se încredea (în original „nu credea”) în ei. Isus este foarte prudent înainte de a se încrede în cineva. El nu crede ăn convertiri uşoare.

          Şi neavând încredere în oamenii aceştia, Isus nu le-a putut încredinţa nici secretele persoanei şi doctrinei sale. Cum tu nu încredinţezi oricui taina treburilor şi familiei tale, nici Dumnezeu nu încredinţează tainele Împărăţiei decât celor în care are încredere.

          Mulţi au crezut în Isus, dar Isus nu credea în ei. Situaţia este şi azi aceeaşi. Multora le place de Dumnezeu. Rămâne însă deschisă întrebarea dacă lui Dumnezeu îi place de ei. Apostolul Pavel scrie în Romani 7: 14 – 8: 8 „Eu sunt pământesc... după omul dinăuntru îmi place legea lui Dumnezeu... cei ce sunt pământeşti nu pot să placă lui Dumnezeu.”

          Să crezi şi să te încrezi tu în Dumnezeu, este lucru relativ uşor. Dar mai greu şi important este să dobândeşti tu încrederea lui Dumnezeu. „Dacă nu are încredere nici în slujitorii Săi, dacă găseşte greşeli chiar la îngerii Săi, cu cât mai mult la cei ce locuiesc in case de lut, care îşi trag obârşia în ţărână şi pot fi zdrobiţi ca un vierme.” (Iov 4: 18-19)

          Isus nu credea în ei pentru că îi cunoştea pe toţi. Isus este Dumnezeu, ori Dumnezeu îi cunoaşte pe oameni. Îi ştie când stau jos şi când se culcă, şi ştie toate căile lor. Nu le ajunge cuvântul pe limbă şi Dumnezeu îl cunoaşte în totul. Este o ştiinţă înaltă mai presus de puterile omeneşti. Este prea înaltă ca să o poţi prinde. (Ps. 139)

          Isus nu avea trebuinţă să-i facă cineva mărturisiri despre nici un om, fiindcă El însuşi ştia ce este în om. (Ioan 2: 25) În Ezechiel 11: 5 Dumnezeu spune: „Eu ştiu foarte bine ce vă vine în gând”. Oamenii nu ştiu ce este în semenul lor. Isus, fără a neglija mijoacele normale de informare (Ioan 4: 1), avea o intuiţie pentru ceea ce se petrece în alţii. Ştia că, la urma urmei, fire omenească a fiecăruia nu-i decât carne neputincioasă şi că le trebuie tuturora naştere din nou. De aceea discuţia care urmează:

O vizită în noapte.

          „Între farisei era un om cu numele Nicodim, un fruntaş al iudeilor. Ioan este singurul Evanghelist care vorbeşte de Nicodim: „acesta a venit la Isus noaptea.” De ştiut nu ştim, putem numai presupune de ce Nicodim va fi venit noaptea. Explicaţia cea mai plauzibilă este că l-a mânat nerăbdarea de a auzi cât mai grabnic Cuvântul lui Dumnezeu. Ce să mai aştepte până dimineaţa, că tot nu i se lipeşte geană de geană în noaptea asta! El porneşte cu noaptea în cap la Cel pe care-L ştie a fi un soare, soarele neprihănirii, a cărui strălucire poţi s-o ai şi-n întuneric. El ştie că o clipă în tovărăşie cu Cel Sfânt clădeşte o corabie cu care poţi trece marea vieţii. Nimic nu curăţeşte mai mult ca tovărăşia bună. Ea trezeşte în noi tot ce-i mai bun, pe când tovărăşia rea deschide rănile vechilor păcate de care ne curăţisem. El vrea să trăiască o noapte în tovărăşia Celui mai bun.

          Că acesta este motivul care-l mâna la Isus noaptea deducem din faptul că pasajul respectiv din Evanghelie are, în original, următorul text: „Isus nu credea în ei pentru că îi cunoştea pe toţi ... dar între farisei era un om cu numele de Nicodim.” Cuvântul „dar” care lipseşte, din păcate, din traducerile noastre îl contrastează în chip favorabil pe Nicodim cu cei nevrednici de încrederea lui Isus.

          Oh, de ar fi mai multe suflete de acestea care nu aşteaptă dimineaţa ca să ducă convorbiri spirituale. Cât de des sunt treziţi din somn medicii buni şi cât de rar pastorii! Asta ne arată cât de puţină grijă au oamenii de sufletele lor.

          Numai că motive absolut pure nu există la oameni. În om există totdeauna un amestec. Dacă motivul determinant al venirii lui Nicodim noaptea era setea de a auzi Cuvântul lui Dumnezeu, nu-i exclus să fi fost în asta şi un pic de calcul, cum este în fiecare dintre noi. El voia să-I aducă lui Isus un omagiu personal şi supunere, dar ar fi vrut să fie scuzat de obligaţia de a face o mărturisire publică a faptului că-i ucenic. Dacă avem în vedere poziţia înaltă a lui Nicodim, e firesc să presupunem că el spera ca Isus să facă pentru el o excepţie, date fiind serviciile pe care va fi fost în stare să le aducă. El va putea să facă să progreseze cauza în casele influente; lucrând cu prudenţă el putea face ca Fariseii să se coalizeze cu Hristos pe baza sentimentelor lor comune naţionale şi teocratice. El putea deveni un prieten folositor în metropolă. I-ar folosi siguranţei lui Isus dacă I-ar permite lui Nicodim să devină un membru secret al teocraţiei şi l-ar scuti, până se vor prezenta noi posibilitităţi, de botezul în public. Insistând asupra acestei cereri, Isus ar distruge imediat toată influenţa lui Nicodim în fata autorităţilor din Ierusalim. Astfel de calcule vor fi fost în mintea lui Nicodim.

          Dar, precum vom vedea mai jos, Isus socotea botezul a fi de mare importanţă şi risipeşte gândurile acestea cu cuvintele: „Dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu.”

          Ce contrast între fizionomiile celor doi, Nicodim, deşi animat de o sfântă dorinţă de a deveni ucenic, era încă un om firesc. Nu era născut din nou. Şi faţa omului firesc este întotdeauna respingătoare pentru cel care are ochii duhovniceşti deschişi, căci acesta citeşte pe ea urmele lăsate de îngrijorări, mânii, mândrii, lene şi pofte. Isus, care ştia ce este în om, nu putea să nu citească pe faţa lui Nicodim şi calculele de jos şi un oarecare scepticism ce frâna credinţa începătoare. Faţa lui Isus, dimpotrivă, era faţa omului spiritual, rezultat al nopţilor de rugăciune şi de concentrare. Cum se schimbă peisajul când vântul goneşte norii negri, aşa se schimbă faţa unui om care umblă în învăţătura dragostei şi a adevărului.

          Nicodim îi spune lui Isus: „Învăţătorule, ştiu că eşti un învăţător venit de la Dumnezeu, căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu dacă nu este Dumnezeu cu El.” Nicodim atât ştia despre Isus: că-i învăţător, care-L are pe Dumnezeu cu El. Nicodim nu era născut din nou. Or, omul nenăscut din nou nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu, nici când aceasta stătea în faţa lui întruchipată în mod desăvârşit în Isus din Nazaret. Isus nu va fi răspuns imediat. El va fi tăcut multă vreme. În întrevederi ca aceasta, lucrul principal este să se producă tăcere, pentru ca Dumnezeu să poată vorbi sufletelor.

          Apoi Isus a dat răspunsul, unul din răspunsurile Sale tipice, în care nu discută părerile oamenilor ci stările sufleteşti care îi determină să aibă aceste păreri, ca ei să vadă lipsa de temei raţional al opiniilor lor. El merge de-a dreptul la centru problemei, la falsitatea necesară a gândirii omului care nu are un criteriu al adevărului şi nu a învăţat să gândească drept. Cu opiniile unui astfel de om nu face să ontri în discuţie, cum nu face să discuţi cu bâlbâiala de copil.

          Noi ne putem ocupa numai de ceea ce a răspuns Isus. Esenţialul, tonul cu care a vorbit, nu-l mai ştim. Cât de duios trebuie să fi fost acesta! Un copil s-a lovit. Mama îi spune câteva cuvinte şi durerea i-a trecut. Puterea nu a fost în cuvintele spuse ci în ton. Vocea mamei îi arată copilului că a fost înţeles şi că acum este la adăpost. Cuvintelel lui Isus erau eveniment şi faptă. O astfel de vorbire se capătă tăcând mult. Friso Melzer scria: „Dumnezeu este politicos. El tace când omul vorbeşte. Ca să vorbească El, omul trebuie să tacă.”

Adevărul adevărat despre Dumnezeu.

          „Drept răspuns Isus i-a zis: Adevărat, adevărat îţi spun...”

          Expresia aceasta trebuie s-o poată întrebuinţa cu cuget curat orice predicator şi mărturisitor. Tot ce spune trebuie să provină dintr-un caracter înrădăcinat în adevăr şi trebuie să fie gândit potrivit cu adevărul obiectiv. Întrebuinţând expresia „adevărat, adevărat vă spun” Isus arată că are convingerea de a vorbi Cuvântul lui Dumnezeu. Nu se poate să fii vestitor la Cuvântului fără conştiinţa asta de sine. Luther spunea: „Îmi pun sufletul chezăşie că învăţ şi predic Cuvântul curat al lui Dumnezeu. Sunt dispus să mor pentru asta. Dacă-l crezi te mântui; dacă nu, eşti osândit.”

          Hristos vorbeşte adevărat, adevărat. La El găsim filosofia adevărată. Filologic, expresia aceasta înseamnă „adevărul cel mai înalt”. La evrei superlativul se formează prin repetarea substantivului. „Cântarea cântărilor” – cântarea cea mai frumoasă; „sfânta sfintelor” – locul prea sfânt.

          Cu toată frumuseţea personalităţii Sale, Isus îi vorbeşte lui Nicodim despre Dumnezeu şi Împărăţia sa. Şi cuvântul Dumnezeu rostit de Isus avea un sens cu mult mai adânc decât în gurile oamenilor obişnuiţi.

          În capitolul despre „Ispitirea din pustie” am vorbit pe larg despre noţiunea de Dumnezeu la Isus. Acum putem înainta în cunoasşterea sensului pe care Mântuitorul îl dă acestui cuvânt. Primul lucru pe care-l observi la Isus este că el ştie că Dumnezeu există; în mod obişnuit oamenii n-o ştiu şi dacă cred în El, credinţa lor este foarte şubredă.

          Pitagora spune: „Omul este tatăl zeilor”. Nici altor gânditori raţiunea nu le-a putut spune precis dacă există un Dumnezeu sau nu. Raţiunea cinstită este agnostică. Dar raţiunea omeneaască este raţională numai dacă recunoaşte că se mişcă într-un cerc mic. Răspunsul la întrebările cele mai importante pentru om este dincolo de acest cerc. Dacă credincioşii raţionalişti ar privi la propria lor viaţă şi-ar da seama că şi ei trăiesc în Împărăţia lui Dumnezeu în care nu cred. Vivekananda spune: „Dacă universul nu-i decât o combinaţie întâmplătoare de atomi, de ce să fac bine cuiva?” De ce să existe milă, dreptate, sentimentul solidarităţii? Dacă nu există nădejde, de ce să-mi iubesc fratele şi să nu-i tai gâtul?Dacă nu există nimic superior, dacă nu există libertate ci numai legi severe şi moarte, n-ar trebui să mă gândesc la nimic decât la propria mea fericire. Există azi oameni care susţin că morala se bizuie pe utilitate. De ce fel este utilitatea aceasta? „Să procuri celui mai mare număr posibil cea mai mare fericire posibilă” dacă nu e de folos pentru nimeni. De ce să nu aduc peste cea mai mare mulţime posibilă cea mai mare nenorocire posibilă dacă e de folos pentru mine? Ce vor răspunde utilitariştii la aceasta? Dacă nu există Împărăţia lui Dumnezeu nu există motiv raţional pentru a nu fi egoist. Mi-e de folos a fi egoist. Altruismul nu vine de la raţiune. Ori, şi ateii sunt altruişti. Deci trăiesc şi ei nu din raţiune, ci din Împărăţia lui Dumnezeu.

          La Isus nu există această inconsecvenţă. El ştie că există Dumnezeu căci vine de la El şi trăieşte prin El. Felul acesta de a gândi a lui Isus nu este în contrazicere cu gândirea ştiinţifică. Întrebarea „ce a fost mai întâi, spiritul sau materia?” este o întrebare fără sens. Într-o serie infinită A-B-A-B-A-B poţi să spui tot atât de bine că seria începe cu A ca şi cu B. Religia porneşte de la A, ştiinţa de la B, dar nu există contrazicere. Omul cu gândirea ştiinţifică are posibilitatea de a se convinge de existenţa lui Dumnezeu privind măcar la finalitatea în biologie. Cum se face că pruncul de ţâţă găseşte la naştere lapte în sânul mamei, că găseşte un aliment compet care conţine toate principalele minerale şi organice necesare lui? Ba, laptele acesta îşi modifică compoziţia după trebuinţele copilului în raport cu vârsta acestuia. Cum se face că în embrion se formează organe care vor funcţiona abia mai târziu? Din primele zile ale formării embrionului se formează organe digestive ca ficatul şi pancreasul, care vor funcţiona însă abia după naştere. Se formează glandele sexuale care vor funcţiona abia în perioada pubertăţii şi glandele mamare care vor intra în funcţiune abia după sarcină. Nu-i adevărat că funcţia creează organul, ci organul a fost creat de o fiinţă inteligentă în vederea funcţiunii. Toată această dezvoltare se face fără ştirea fiinţelor vieţuitoare, care nu-şi propun acest scop. Cine este cel care şi-a propus?

          Pentru a forma corpul omului circa cincizeci cde trilioane de celule se dispun cu o regularitate şi ordineperfectă, după un plan, acelaşi pentru toţi oamenii din toate timpurile. Acest plan există în oul fecundat, care conţine în potenţă individul pluricelular întreg, cu toată organizarea sa. Ouăle fecundate ale diferitelor fiinţe vieţuitoare sunt identice ca formă şi compoziţie chimică. Oul omului seamănă pefect cu acela al câinelui şi, totuşi, primul va da naştere unui om iar secundul unui câine. Poţi crede că oul fecundat, această masă microscopică de protoplasmă, este el însuşi artistul care va construi fiinţa vieţuitoare şi gânditoare, sublima capodoperă, pe lângă care toată arta noastră nu-i decât o încercare copilărească? Ovulul nu gândeşte. Cum de poate construi o fiinţă gânditoare? Poate oare o piatră să sculpteze o statuie?

          Eu ştiu că Dumnezeu există din faptul că exist eu. Eu n-aş fi putut exista dacă nu ar fi existat El să mă formeze în pântecul mamei mele. Această siguranţă despre existenţa lui Dumnezeu o avea Isus.

          Şi, în privinţa aceasta, Isus are de partea Sa mari gânditori şi savanţi. Diderot scrie: „Aripa unui fluture şi ochiul unui ţânţar ajung pe cel etern, infinit, atotştiutor şi am fost copleşit de uimire. Am recunoscut urmele paşilor Săi în lumea creată şi am cunoscut în lucrurile create şi în cele mai mici o plinătate de putere, înţelepciune şi desăvârşire de nepătruns.” Toată creaţiunea trăieşte, pluteşte şi se mişcă în Dumnezeu. Isus o ştie şi nu mai avea de întrebat de urma cerului.

          Primul lucru pe care îl băgăm de seamă la Isus este că El Îl ştia pe Dumnezeu existent.

Dumnezeu nelimitat în putere.

          Spurgeon spunea: „Meseria de a face zei este curentă între oameni, în loc de a merge la revelaţie şi de a vedea ce-i Dumnezeu şi a crede cu smerenie, oamenii se aşează şi meditează la ce Dumnezeu ar trebui să fie. Şi, făcând aşa, ei nu-s mai înţelepţi decât omul care face un zeu din lut, lemn ori piatră. Dacă facem un zeu în gândurile noastre, după propriile noastre idei, noi am făcut în esenţă un chip al aceluia cu care nu poate fi comparată nici o făptură, am încercat să înţelegem pe Cel de neînţeles, să-L limităm pe Cel nelimitat. Făcând aşa suntem idolatri, căci am făcut o asemănare cu ce-i în mintea noastră, deci pe pământ şi chiar dacă nu-i un chip material, am călcat porunca întâia şi a doua. Nimeni nu ştie cum este Dumnezeu decât în măsura în care acesta s-a revelat, iar gânduri şi închipuiri care nu se bizuie pe aceasta sunt idolatrie.”

          Isus prin aceasta este valoros, că El ne comunică nu gânduri sau închipuiri pe care El ca om şi le-a făcut despre Dumnezeu, ci că ne revelează pe Tatăl aşa cum L-a cunoscut din veşnicii şi cum i se revela şi acum în viaţa omenească. Avem la Isus noţiunea veridică de Dumnezeu.

          Prin Isus Îl cunoaştem pe Dumnezeu ca fiind practic nelimitat în putere şi bunătate.

          În I Regi 20 ni se povesteşte că sirienii fiind bătuţi de evrei într-o luptă pe care au dat-o împotriva lor în munţi, şi-au spus că Iehova e un Dumnezeu al munţilor iar în văi acesta trebuie să fie neputincios. Bazaţi pe această convingere au atacat pe evrei a doua oară, de această dată în vale, dar au fost bătuţi a doua oară şi mai crunt. Isus ştie că Dumnezeu este nu numai al munţilor, ci şi al văilor. Şi este esenţial pentru credincioşi să-şi ănsuşească această concepţie despre Dumnezeu.

          El nu-i numai Dumnezeul perioadelor trecute din istorie, ci şi Dumnezeu din prezent. Cel care a biruit sub Nero, sub inchiziţie, sub raţionalismul veacului al XIX-lea şi al XX-lea, va birui şi în problemele secolului XXI. Cel care a obţinut victoria în omenirea ignorantă şi analfabetă va birui şi în lumea cu gândire ştiinţifică. Împrejurările schimbă lucrurile, dar nu şi pe Dumnezeu. El nu-i limitat în putere cum îşi închipuiau sirienii. El poate totul în orice loc, în orice timp, în orice împrejurări.

          Se plâng unii oameni că astăzi nu mai avem în biserică.... 

(va urma)

Sărbătoarea sărbătorilor. Învierea Domnului nostru Isus Hristos.

Primul Paste in Egipt. Ingerul mortii oprit la usa de sangele de miel

        Tot ce ne spune Cuvântul lui Dumnezeu cu privire la sărbătoarea Paştilor, este minunat. Pentru prima dată găsim acest cuvânt în Exod 12-11 cu referire la miel unde se spune: „să-l mâncaţi în grabă căci sunt Paştele Domnului”.       

            Din acel moment acest cuvânt a fost în toată istoria Evreilor, şi a tuturor neamurilor după înviere, termen consacrat, pentru cea mai mare sărbătoare a omenirii creştine. Cu toate că luna Nisan era a treia din an prima lună a anului, fiind Şvat Dumnezeu a decretat: „Luna aceasta adică Nisan va fi pentru voi cea dintâi lună cea dintâi lună a anului” Exod 12-2.

            Din nefericire această sărbătoare nu este sărbătorită la adevărata sa valoare deoarece Evreii încă nu-L recunosc pe Domnul Isus ca Fiul lui Dumnezeu.

            Astfel Evreii sărbătoresc anul nou de două ori pe an, odată anul nou civil conform  Levitic 23-23 sau sărbătoarea trâmbiţelor din luna a şaptea, prefigurând, naşterea noastră pentru această viaţă efemeră, civilă, şi a doua oară Paştele sau anul nou religios, din luna Nisan care era prima lună a anului şi care prefigura, naşterea din nou pentru cer având la bază jertfa Mielului Pascal.

            Prin această sărbătoare a sărbătorilor Dumnezeu a dorit să transmită omenirii cel puţin trei mesaje şi anume:

            1 Nevoia de trecere din întuneric la lumină de schimbare, a terenului minat pe care ne-am născut în păcat şi fărădelege, indiferent de religia moştenită, Marea Roşie simbolizând hotarul de despărţire faţă de tot ce este lume şi păcat.

            Aşa cum avem un document, o carte de identitate care atestă data naşterii noastre pentru această lume, Dumnezeu a decretat ca poporul Său, să aibă un ceas, o zi, o lună, care să marcheze eliberarea sa.

            Cine s-a născut numai odată va muri de două ori, dar cine s-a născut de două ori va muri numai odată

            Aceasta este lecţia celor două sărbători.

            2 Dumnezeu ştiind că: „soarta omului nu este în puterea lui nici nu stă în puterea lui când umblă să-şi îndrepte paşii ca să ajungă la ţintă” Ieremia 10-23, a folosit metoda Sa care a fost Mielul, dar în nici-o limbă miel nu înseamnă Paşti, acest cuvânt în majoritatea limbilor lumii înseamnă TRECERE. Mielul prefigura soluţia lui Dumnezeu pentru trecerea noastră din întuneric la lumină şi imediat cum L-A văzut Ioan Botezătorul pe Domnul Isus a şi declarat: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”.

            Îngerul nimicitor a vizitat ţara Egiptului şi a nimicit pe toţi întâii născuţi care nu aveau sângele mielului pe uşa casei lor, şi chiar în noaptea aceia evreii au trecut din Egipt pornind spre Canaan.

            Cine putea programa cu aproape 1500 de ani înainte ca exact în Vinerea Mare pe data de 13 Nisan exact data instituirii marii sărbători, când copiii lui Israel jertfeau mielul pascal, Mielul lui Dumnezeu să fie prins, judecat, prin cel mai nedrept proces din istorie, şi condamnat la moartea prin răstignire.

            Este bine cunoscuta experienţa unui profesor care trebuia să treacă un râu foarte lat cu barca. Profesorul întreabă pe barcagiu dacă ştie ceva geografie, dar barcagiul răspunde simplu nu. Profesorul îi spune că a pierdut un sfert din viaţă, şi continua să-l întrebe dacă ştie ceva istorie la care la fel răspunde nu, atunci ai pierdut jumătate din viaţă, fiind vara se face un vârtej pe apă şi barcagiul întreabă profesorul dacă ştie să înoate, dar nu ştia şi atunci modestul om îi spune: “domnule profesor ţi-ai pierdut toată viaţa”.   

            Această mare sărbătoare ne aduce aminte că ori ce am şti şi am avea, nu ne foloseşte la nimic dacă nu am trecut de sub puterea întunericului în Împărăţia luminii şi fericirii. „O voi care treceţi pe lângă Mine opriţi-vă şi vedeţi dacă este vreo durere ca durerea Mea”, spunea profetul Ieremia în plângerile sale. Deşi toţi oamenii sânt trecători, nu toţi trecătorii sunt oameni… În trecerea grăbită prin lume către veci fă-ţi timp măcar o clipă să vezi pe unde treci.

            Ca fiinţe decizionale trebuie numai să acceptăm faptul că nimeni nu poate decide în locul nostru, trecerea acum de partea Sa ca la trecerea finală să nu avem emoţii.

            3 Pentru toate cele trei faze ale vieţii, trecut, prezent şi viitor, sărbătoarea învierii are cele mai corecte răspunsuri. Să-l mâncaţi în grabă căci sânt Paştele Domnului adică să ne hrănim cu trupul şi sângele Domnului cu regularitate. Graba poate însemna şi iminenta noastră plecare aşa cum ei nu au mai aşteptat zorii zilei plecând imediat după ce au mâncat Paştele. Cel ce a înviat pe Domnul Isus din morţi ne va învia şi pe noi, deoarece Dânsul a înviat pentru că noi am fost făcuţi neprihăniţi.

            Trebuie să prindem farmecul acestei sărbători care este antecamera veşniciei, şi dacă orice formă de aluat se găseşte în casele noastre, sărbătoarea î-şi face ocolul său iar Dumnezeu, care nu poate vedea sărbătoarea unită cu nelegiuirea va judeca chiar acum dar mai ales în ziua de apoi pe cei care dispreţuiesc bunătatea Domnului.

            A vrut Dumnezeu ca bucuria vieţii care pulsează odată cu primăvara, pe această  planetă unică în frumuseţe din univers, am spus că e unică deoarece numai de pe o aşa planetă   putea găsi frumoasa Sa mireasă, să fie asociată cu marea SĂRBĂTOARE A SĂRBĂTORILOR PAŞTELE DOMNULUI unde şi când împreună cu toate făpturile din toate locurile stăpânirii Sale, să aducem prinosul recunoştinţei şi laudelor noastre pentru tot ce a făcut, face şi va mai face în viitor pentru această lume.

CERERE DE LA UN GRUP DE CITITORI - Biblia Cornilescu Ed. 1949 raspundeti la nichifor_v@yahoo.com

 - va intreb aveti sau stiti unde poate fi gasita editia 1949 a Noului Testament, tradus de Gheorghe Cornilescu, Teodor Popescu , Emil Constantinescu. Pentru indentificare, iata ce raspuns ne da fr. Horia Azmioara -

 Iubiti frati,

  In 1949 tipografia cartilor bisericesti a tiparit Noul Testament si Psalmii, fara indicarea traducatorului. Era de fapt o traducere a lui G.Cornilescu, T.Popescu si E.Constantinescu, cu unele corecturi necesare fata de editia D.Cornilescu 1921 si indeosebi in Psalmi.Trebuie sa fie prin tara unele persoane care mai au aceasta traducere. I-am spus si fratelui Stefan Critu despre acest lucru.

   Pentru a fi siguri ca acesta este Noul Testament despre care vorbiti, cautati sa vedeti greselile de la tipograful de atunci. La Fapte 7.58 au scris: "Martorii si-au pus hainele la picioarele unui talhar (in loc de tanar) numit Saul. De asemenea Psalmul 73 are ca titlu Psalmul 37.

   Toate corecturile facute in aceasta editie au fost tinute in seama in Biblia cu triunghi si in Biblia 2001. Gandesc ca nu este necesara o retiparire a Noului Testament 1949.

   Va doresc har de la Domnul Isus si indrumare in viata crestina.           Cu dragoste,  Horia Azimioara. 

Ce se doreste de fapt; suntem un grup de frati, din -  C.C. - B.E.R., care dorim copierea si retiparirea, fara o imixtiune pe text pastrand ne alterat originalul decat indreptand unele greseli tipografice, ca cele mentionate, a doua lucrari: 

BIBLIA  -  traducere Dumitru Cornilescu editia -  1931

Noul Testament  - editia 1949 cu autorii specificati.

Nu se urmareste vreun castig material.Se pastreaza dreptul de autor specificandu-se explicit autorii. Se va multiplica in functie de interesul aratat. 

Ce vrem de la dvs. 

Daca detineti editia cautata sau cunoasteti sursa unde ar putea fi gasita va rugam mult sa ne contactati pentru :

1. imprumut

2. cumparare 

3. sau alta forma, a exemplarului.

Iar pentru editia  BIBLIEI - 1931 daca aveti una care sa fie in conditii impecabile fara pagini deteriorate, sublinieri pe text sau altceva care sa altereze exemplarul.

Am indraznit sa va contactam, in urma emisiunilor tv,  la care participati, crezand ca poate aveti solutii din tara sau S.U.A., sa ne ajutati.

Va multumim,

Va asiguram de totala seriozitate,

Cu stima, 

Viorel Nichifor - Campulung           MARANATA!

Vegherea ca principiu de viaţă.

       Ce vă spun vouă spun tuturor vegheaţi Marcu 13-37. În general când este vorba de veghere aceasta se referă la o perioadă limitată de timp. Noapte de veghe, ceasuri de veghe, vânătoare de veghe, paznici de veghe, detectivi poliţişti de veghe etc.

            Domnul Isus introduce conceptul de veghe, ca principiu de viaţă

            Sunt cel puţin trei domenii în care trebuie să veghem şi anume

                        1 Vegherea privind revenirea Domnului, deoarece Fiul Omului va veni pe neaşteptate.

                        2 Vegherea asupra noastră de a nu păcătui, cu gândul cu vorba cu fapta.

                        3 Vegherea privind aproapele nostru, adică unii asupra altora în vederea creşterii spirituale.

            Cuvintele Mântuitorului, spre deosebire de ale oamenilor, sunt totdeauna actuale, contemporane.

Un început fără sfârşit.

         Într-o lume în care    orice început are şi un sfârşit, din pilda fiului risipitor vedem că există ceva care are numai început şi anume bucuria mântuirii. “Au început să se veselească”.

          După ce David a păcătuit nu a avut odihnă până ce nu a primit iarăşi bucuria mântuirii sale.

Cel puţin trei motive stau la baza bucuriei noastre veşnice.

          1 Viţelul îngrăşat - jertfa de la Golgota garanţia plinătăţii de har.

          2 Haina cea mai bună a mântuirii şi a neprihănirii veşnice.

          3 Inelul de aur, simbolul iubirii care nu are nici început nici sfârşit.

          Dragostea fiind din Dumnezeu, este veşnică, aşa cum despre un inel nu se poate spune unde începe şi unde se sfârşeşte.