DOMNUL ISUS ARE OBÎRȘIE VEȘNICĂ Mica 5-2

Un proroc mic numit Mica, a făcut o prorocie mare. Într-o cetate mică se va naște cel mai mare Om atestat de Pilat.

Este Mare Preot în veac în felul lui Melhisedec.

Dânsul fiind Capul Bisericii, noi ca trup al Bisericii, am fost aleși mai înainte de întemeierea lumii spre a fi copii ai lui Dumnezeu având ca frate mai mare pe Domnul Isus.

   69 Săptămâni x 7 zile = 683 ani Daniel 9

Anul ebraic sau biblic are 360 de zile.

683 ani x 360 zile =173.880 de zile.

Pe data de 6 aprilie anul 32 Domnul Isus a intrat în Ierusalim, exact după 173.880 de zile de la darea poruncii lui Cir Persanul în primul an al domniei sale, pentru zidirea din nou a Ierusalimului. Ezra 1-1.

    Ce nu prețum oricând putem trăda.

Măsura iubirii, decide măsura prețuirii.

Când Maria varsă nardul pe trupul Domnului Isus, în semn de iubire și prețuire, Ioan 12, Iuda în semn de dispreț își acopere hoția cu motivația religioasă a grjii pentru cei săraci, după care urmează trădarea.

Ce linge lingușitorul, infectează. Domnul care totdeauna a fost de partea săracilor cunoscându-Și trădătorul infectat, o apără pe Maria dându-ne lecția că săracii rămân printre noi totdeauna, dar Dânsul a fost pregătit de viu pentru înmormântare, prin vărsarea Nardului de către Maria.

Viaţa poate fi trăită cu un scop sau la întâmplare.

“Din întâmplare, se cobora pe acelaşi drum un preot.” (Luca 10:31).

       Toți cei care vin la Ierusalim, din toate punctele cardinale, urcă deoarece Ierusalimul este situat pe Muntele Sionului la o altitudine de 700 de metri față de nivelul mării și, toți cei care pleacă din Ierusalim în orice direcție, coboară.

Spun aceasta deoarece am urcat și am coborât de şapte ori la și de la Ierusalim și am făcut şi drumul din Ierusalim la Ierihon care fiind, pe malul Mării Moarte, este mai jos de Ierusalim cu 1100 de metri deoarece Marea Moartă este cu 400 de metri sub nivelul tuturor mărilor de pe pământ (plus altitudinea de 700 de metri a Ierusalimului fac exact 1100 de metri diferență). 

Poziția geografică a Ierusalimului este menită să ne învețe despre poziția noastră spirituală, Muntele Sionului fiind simbolul altitudini spirituale la care ne vrea Dumnezeu să fim, dar unde din nefericire omul nu a vrut să rămână.

Istoria celui căzut între tâlhari este istoria fiecărui om de pe pământ - în afara vieții Domnului Isus - despre el nu se spune că era pe același drum ca al omului căzut, al Preotului căzut deoarece ocolește pe cel întâlnit și a Levitului căzut care face același lucru condamnabil, „Dar un Samaritean care era în călătorie..”

Samariteanul era în călătorie, avea haine deosebite de Preot și de Levit, era un străin cu care evreii nu aveau legătură - nu se cobora pe același drum, așa cum se spune despre cei trei și avea în bagajul său vin și untdelemn.

Nu sunt decât două moduri de a călătorii în această viață și două tipuri de comportament. Unii - și aceștia sânt cei mai mulți - care trăiesc și merg la întâmplare, chiar dacă au fețe bisericești, indiferent de denominațiune, reprezentați fiind prin Preotul și Levitul care coborau pe același drum ca cel căzut, fără a avea nici dispoziție și nici mijloacele necesare  aparenței pe care o au. Câtă speranță s-a născut în inima celui căzut când a văzut la orizont un Preot, dar câtă decepție a urmat văzând că este ocolit!

Alții, dimpotrivă, care trăiesc având un scop, o ținută şi poartă cu ei totdeauna vinul și untdelemnul.

Dacă un șofer trece pe lângă un accidentat sau un decedat, ocolindu-l, el devine complice cu criminalul, dar dacă un preot trece pe lângă un om căzut și se face că nu-l vede, el este complice cu tâlhari care l-au bătut și l-au lăsat aproape mort pe cel căzut.

Bunul Samaritean, singurul Străin pe acest pământ - așa cum L-au declarat și cei doi în drum spre Emaus deoarece venise din cer, cu care oamenii nu au legătură - fără îmbrăcăminte Preoțească sau Levitică, fiind în călătorie şi nu pe același drum, ci  spre cerul din care venise, a răspuns practic la întrbarea tânărului “..cine este aproapele meu?” .

Acesta a făcut șase lucruri importante şi anume:

1.  S-a oprit să vadă despre ce este vorba;

2.  I-a dezinfectat rănile cu vin;

3.  I-a uns rănile cu untdelemn;

4.  L-a dus la un han unde l-a supravegheat toată

     noaptea;

5.  A plătit hangiul pentru ospitalitatea sa;

6.  A promis hangiului că se va întoarce, rugându-l

să continue ce a început Dânsul și, tot ce va mai

cheltui, îi va înapoi la întoarcere.

Oricine suferă, în orice fel, este aproapele meu și eu trebuie să-l ajut, făcând cele şase lucruri pe care le-a făcut Bunul Samaritean fără bani și fără plată.

Nu numai că nu a cerut bani, așa cum se cere astăzi în special la înmormântări, dar Dânsul a plătit totul.

„Fără plată ați primit, fără plată să dați”.

Lângă Gara Nord și lângă hotelul Strasburg din Paris este o frumoasă biserică pe a cărei, foarte înaltă și frumoasă turlă, sânt scrise aceste cuvinte: „ȘI  CINE ESTE  APROAPELE  MEU ?” Trei săptămâni cât am stat acolo, la hotelul Strasburg, în fața Biserici, în fiecare zi, se dădea o masă caldă celor săraci (cheltuielile cu această masă fiind suportate din fondurile primăriei). Am plecat de la Paris cu amintirea celei mai frumoase sincronizări: sus era întrebarea, iar jos, la masă, era răspunsul.

A trăi la întâmplare înseamnă a ne coborî atât de mult încât nu se mai găsesc cuvinte comparative, iar inevitabila moarte va pecetlui, şi nu la întâmplare, o dreaptă judecată.

O însoţire minunată. Luca 24:13-27

       Cei doi ucenici în drum spre Emaus au fost însoţiţi chiar de Domnul Isus dar ei când au aflat aceasta la frângerea pâinii era prea târziu.

            Este demn de reţinut faptul că totdeauna în decepţiile şi necazurile noastre, chiar în căderile noastre, (căci cei doi erau atât de trişti şi căzuţi încât părăsiseră Ierusalimul altitudinii spirituale, mergând spre Emaus sau locul băilor calde), chiar dacă nu realizăm totuşi Domnul ne însoţeşte şi atunci.

            Dovada însoţirii Sale face inimile noastre să ardă chiar în mod inconştient. Din nefericire inimile noastre ard pentru foarte multe lucruri, care însă mistuie spre deosebire de focul din rug care produce doar lumină şi căldură nu şi cenuşă.

            Dânsul nu poate fi văzut, dar umbra Sa pe mâna mea cea dreaptă, este cea mai elocventă probă a însoţirii noastre Psalm123

Oameni de încredere. Ioan 2-24.

            Încredinţează aceste lucruri la oameni de încredere. Domnul nu se încredea în ei, pentru că ştia ce este în toţi.  Ioan 2-24.

            Trebuie să ne ferim de ce ace caracterizează pe cei necredincioşi, şi anume ne ţinerea de cuvânt.

            Domnul nu a fost deloc încântat de faptul că mulţi au crezut în numele Lui, pe când era la praznicul Paştelor din Ierusalim, deoarece, ştia că aceeaşi oameni mai târziu vor cere răstignirea Sa.

            Nu este suficient că noi ne încredem în Dânsul, ci noi trebuie să primim mărturia, că suntem plăcuţi lui Dumnezeu, şi că se poate încrede în noi ca fiind destoinici pentru orice lucrare a Sa.

            Relaţia cu Dumnezeu este o relaţie de parteneriat, şi de multe ori ne hrănim cu iluzii înşelătoare urmând doar calculele noastre nu şi pe ale Sale. Noi am verificat credincioşia Sa, şi niciodată nu am fost dezamăgiţi, dar dacă încrederea nu e reciprocă, totul este o iluzie deşartă. Drama lumii constă în aceea că iubirile se întâlnesc foarte rar. O lume iubită, dispreţuieşte iubirea Mântuitorului, trişează, şi prin toate atitudinile lor unii creştini cochetează cu Diavolul, simulând adunarea, rugăciunea şi Cuvântul, iar seara dacă ar face o mică socoteală cu cine a trăit 24 de ore, va constata că  nu Domnul Isus a fost adevăratul partener, iar creştinismul a rămas doar o mască înşelătoare.

            Infidelitatea conjugală se întinde în toate domeniile. Uităm că Partenerul nostru nu este ca noi şi vede dincolo de aparenţe, iar pentru că a dat totul, pe drept pretinde totul, şi nu se încrede decât în aceea care nu trădează.

            Dar dacă oamenii şi unii aşa zişi creştini au făcut din trădări un mod de viaţă, acelaşi mod de comportare îl au şi faţă de Dumnezeu. 

            Acum e bine să ne amintim care a fost ultima noastră comunicare personală cu Domnul Isus, faptul că noi ne-am rugat, sau am citit Cuvântul nu constituie o probă a comunicării.

            Iar când la rugă vei supus deplin în tine va fi Isus

            Vei spune Doamne eşti mulţumit El va răspunde ai biruit. El ne comunică prin minuni Ps. 65-5.

            Un semn al încrederii, este punctualitatea la întâlnirea noastră cu Domnul. Dacă în toate afacerile noastre condiţia succesului este punctualitatea, aceasta este valabil şi în relaţia cu Dumnezeu. Principiul ca 6 zile să lucrezi, şi a 7 s-o serbezi nu face parte din lege ci din divinitate. Evreii ca şi noi neamurile, am socotit această rânduială ca un capriciu divin, dar am verificat acest lucru 70 de ani, şi am constatat că tot ce credem că am câştigat Duminica se pierde infinit mai mult, iar evreii şi-au pierdut chiar identitatea în cei 70 de ani de captivitate.

            Roadele şi la bătrâneţe, sunt condiţionate de sădire, iar copiii lui Dumnezeu trebuie să fie sădiţi în Casa Domnului ca un copac verde. Ps. 92.

            Pentru a evita regretele eterne ale trădării, să regretăm acum trecutul, devenind oamenii de încredere ai lui Dumnezeu pe pământ.

Aceleaşi imagini, atitudini diferite.

           Templul din Ierusalim poleit cu aur, scăldat în apusul razelor de soare, ia determinat pe apostoli la acel extaz şi admiraţie spunându-I  Domnului Isus admiraţia lor.

            În loc de asociere cu ei la această splendoare, Dânsul a început să plângă, spunându-le că această capodoperă va fi distrusă şi nu va rămâne piatră pe piatră care să nu fie dărâmată.

            Iată două atitudini atât de diferite în faţa acelui aş tablou. La fel şi astăzi avem în faţa noastră o lume atrăgătoare, poleită cu aurul atractiv al muzicii, al plăcerilor de tot felul, adulată şi admirată de majoritatea oamenilor, dar aceasta este numai o aparenţă.

            Cele două oraşe din Italia acoperite cu lava vulcanului Vezuviu în anul 70, arheologii au descoperit ce înfloritoare erau aceste oraşe dar în ce orgii şi desfrâuri se găseau în momentul dezastrului.

            După numai 40 de ani strălucitorul Ierusalim, după un asediu îndelungat al Romanilor condus de Titus, timp în care femeile îşi mâncau proprii copii, exact cum spusese Domnul Isus totul a fost distrus, iar istoricul Evreu Josephus a scris că locul acela avea înfăţişarea unui teren care parcă  nu fusese niciodată locuit.

            A vedea dincolo de aparenţe este posibil numai cu ochii credinţei, de aceea înaintaşii noştri au ajuns în slavă trecând prin această lume efemeră ca nişte călători nu ca acei corăbieri ai lui Ulise cu urechile astupate cu ceară, ci văzând realitatea altei patrii autentice.