Cea mai clară explicaţie a Apocalipsei. Lămuriri asupra fiarei şi a numarului 666.
TUDOR POPESCU
NOTIŢE ASUPRA APOCALIPSEI
1940
Apocalipsa 1. 3 “Ferice de cine citeşte şi de cei ce ascultă
cuvintele acestei prorocii şi păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este
aproape!”
Ediţie electronică îngrijită de Constantin Aninoiu
2013
PREFAŢĂ
Sunt câţiva ani de când mi-a
intrat în mână cartea lui G R Brinke, un elveţian, intitulată „Schiţe asupra
Apocaliopsei”. Am găsit că este o carte bună şi mi-am luat din ea unele notiţe.
În felul acesta m-am pomenit făcând un rezumat
al acelei cărţi. Acest rezumat a fost citit şi de alţii, care şi-au arătat
dorinţa de a-l vedea tipărit ca să poată fi de folos la cât mai mulţi.
Negreşit, paginile care urmează
presupun la cititorul lor oarecare cunoştinţă a Apocalipsei. Lămuririle din ele
sunt foarte scurte, aproape ca nişte adnotări. Cititorul va sta cu Biblia
ăntr-o mână şi cu această broşură în cealaltă şi va citi un capitol din Biblie
şi apoi unul de aici. Se înţelege de la sine că nu trebuie să fie un cititor
grăbit.
Se ştie că Apocalipsa este
înţeleasă în multe feluri, înţelesurile din această broşură mi se par cele mai
simple şi mai potrivite cu întreaga Scriptură.
Mulţi se feresc de Apocalipsă,
pe motiv că n-o înţeleg. Cei ce vor citi însă această broşură, nu vor mai vorbi
aşa. Cei ce iubesc Cuvântul lui Dumnezeu se vor bucura că au dat peste această
broşură. De aceasta sunt sigur. Ea ajută pe cititorii săi să lase din neştiinţa
în care se află cei mai mulţi cu privire la Apocalipsă şi din harababură
părerilor greşite răspândite în creştinătate cu privire la viitor.
Da, Apocalipsa ne spune ce va
aduce viitorul, grozăvii mari pentru necredincioşi şi mângâieri nespus de mari
pentru credincioşi. Preamărit să fie Dumnezeu care nu ne-a lăsat în
necunoştinţă, ci ne-a descoperit gândurile Sale în Cuvântul Său.
APOCALIPSA
CAPITOLUL 1
Cuvântul „Apocalipsă” înseamnă
descoperire. Cartea aceasta a Scripturii este scrisă pe la anul 96 d. Hr. de
către Ioan Evanghelistul. Ea este numită „descoperirea lui Isus Hristos”, deci
nu este descoperirea apostolului Ioan. Este cea mai frumoasă carte profetică
din Scriptură. Ne descoperă ordinea evenimentelor (în chip cronologic). Este o
carte plină de acţiune. Cerul şi pământul se apropie mult unul de altul. Binele
şi răul sunt în luptă. În cele din urmă binele biruieşte.
Cartea este scrisă îndeosebi pentru cei
ce sunt „robi ai lui Hristos”; şi pentru acesştia sunt puţini, puţini o
înţeleg. Cei mai mulţi nu cercetează şi nu înţeleg pentru că nu sunt „robi ai
lui Hristos”. Nici chiar cei ce sunt copii ai lui Dumnezeu, nici aceştia nu
sunt toţi „robi ai lui Hristos”.
Se făgăduieşte fericire celor ce o citesc
şi păzesc cele scrise în ea (verset 3), lucru care nu se promite cititorilor
altei cărţi a Scripturii. Totuşi aşa de puţini citesc această carte! Noi s-o
studiem cu sârguinţă.
„Asia” în Apocalipsă este capătul de apus
al Asiei Mici.
„Cele şapte biserici” au existat pe vremea
apostolului Ioan şi, după felul lor de a fi (caracterul lor), vor exista până
la răpire, căci sunt biserici reprezentative sau tipice.
Când a primit această descoperire,
Evanghelistul Ioan era în insula Patmos ca exilat din pricina credinţei.
„Ne
iubeşte” adică mereu.
„Ne-a spălat de păcatele noastre cu
sângele Său” este siguranţă pentru credincioşi. Sângele vorbeşte de moarte
violentă pe cruce.
Ca „împăraţi” credincioşii înfăţişează pe
Domnul înaintea oamenilor. Ca „preoţi” ei înfăţişează pe oameni înaintea lui
Dumnezeu, mijlocind pentru ei. Ca „împăraţi” credincioşii trebuie să domnească
asupra inimii lor îndărătnice şi s-o supună ca pe o ţară potrivnică. Ei
domneasc asupra lumii, pe care o biruiesc, „pentru că oricine este născut din
Dumnezeu , biruieşte lumea” (1 Ioan 5. 4). De asemenea, ei biruiesc pe Satana
(1 Ioan 2. 13). Împăraţii însă, o vor avea în viitor. „Dacă răbdăm vom fi şi
împăraţi împreună cu El” (2 Timotei 2. 12).
Domnul Isus este mare preot; credincioşii
sunt preoţi: „ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru şi
ei vor împărăţi pe pământ” (Apoc. 5. 10). El este „moştenitorul”; credincioşii
sunt „împreună moştenitori cu El”. În Vechiul Testament, preoţii aduceau
jertfe; da, şi noi aducem jertfe: pe noi înşine (Romani 12. 1), lauda (Evrei
13. 16); în acelaşi timp, suntem despărţiţi de rău şi vestim puterile
(virtuţile) Lui.
„El vine”, adică să judece.
Credincioşii răpiţi vin împreună cu El
(Apoc. 10. 11).
„Cei ce L-au străpuns” sunt potrivnicii
Lui. La prima venire L-au văzut foarte puţini; la a doua venire Îl vor vedea
foarte mulţi. Antihrist va fi atunci de faţă cu marea sa armată. Alături de el
este prooprocul mincinos cu regii pământului. Israel Îl va vedea: „atunci voi
turna peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului un duh de îndurare
şi de rugăciune şi îşi vor întoarce privirile spre Mine pe care L-au străpuns.
Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul său fiu şi-L vor plânge cu amar,
cum plânge cineva pe un întâi născut” (Zaharia 12. 10).
„Se vor boci” toţi cei ce nu cunosc pe
Dumnezeu şi nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos (1 Tesal. 1.
8).
„Da, amin” este spusa lui Dumnezeu
întărind cele spuse, sau spusa credinciosului care zice lui Dumnezeu: Da,
Doamne ai dreptate, aşa este.
„Alfa” este prima litera a alfabetului
grecesc; „omega” ultima literă; deci începutul şi sfârşitul.
Apocalipsa este adresată celor şapte
biserici din Asia.
Ioan îşi zice „fratele”, deşi era apostol.
„Părtaş” întâi la necaz şi la prigoană,
apoi la slavă în Împărăţia care nu se sfârşeşte (Evrei 9. 15; 12. 28).
Trebuie să fim în Domnul Isus: „Rămâneţi în
Mine şi Eu voi rămânea în voi” )Ioan 15. 4) şi în duhul.
Adunarea sau Biserica este asemănată cu un
sfeşnic de aur. Cei ce o alcătuiesc sunt copii ai lumii. Aurul simbolizează
curăţia, raritatea, preţiozitatea, durata mare. Domnul Isus este în mijlocul
Adunării. Şapte este numărul desăvârşirii. Cu toată diversitatea care este
între credincioşi (Biserica), există totuşi o unitate a Duhului.
Ca om proslăvit, Domnul Isus a intrat în
cer. Haina pe care o poartă este haina de judecător. Aici, El este judecătorul
Adunării sau Bisericii. Se ştie că judecata începe de la casa lui Dumnezeu;
„căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu. Şi
dacă începe cu noi, care va fi sfârşitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui
Dumnezeu!” (1 Petru 4. 17). „Haina lungă” înseamnă demnitate. Brâul este de
aur, nu de in ca la preoţii Vechiului Hestament.
Albul este culoarea biruinţei, a curăţiei,
al vârstei.
Hotărârea (sentinţa) Lui va fi matură,
dreaptă şi neschimbată. „Ochii Lui erau ca par afocului”, deci privirea Lui
străbate totul. „Arama aprinsă” simbolizează judecata.
„Vuietul de ape” întrece orice vuiet, deci
este foarte puternic.
„Cele şapte stele” sunt îngerii celor şapte
biserici.
Ei sunt ţinuţi îndeosebi şi preţuiţi.
Stelele strălucesc în noapte. Aceasta este datoria slujitorilor Domnului.
„Sabia” este simbolul pedepsei şi a
răzbunării. Şi Cuvântul este sabie.
„Faţa ca soarele”. Soarele este Domnul
Isus căci ceea ce este soarele pentru viaţa din natură aceea este El pentru
viaţa de credinţă.
El este înfricoşat când judecă chiar
pentru credincioşii atât mai mult pentru necredincioşi!
„Cel dintâi şi cel de pe urmă”, adică cel
veştnic.
„Cel viu”, adică acela de unde vine viaţa,
deci „Domnul Vieţii”.
A avea cheile de la o casă înseamnă a fi
stăpânul ei. El are „cheia lui David”, deci are o mare împărăţie.
Biserica sau Adunarea (greceşte Ecclesia)
înseamnă cea chemată (de Dumnezeu), cea scoasă (dintre Iudei şi Neamuri). În
Biserică diferenţele de neam n-au nici un rol. Hristos este totul. În Vechiul
Testament, Biseric anu este amintită. În Evanghelie numai de două ori (Matei
16. 18 şi 18. 17). Ea este o taină care a fost descoperită lui Pavel (Efeseni
3. 2 – 5).
Cei ce fac parte din Biserică sunt aleşi
înainte de întemeierea lumii. Dumnezeu este ziditorul ei. Însă este vorba de
arătarea ei în lume, Hristos este arătat ca ziditorul ei. Începutul Bisericii
este în ziua Cinzecimii, când s-a pogorât Duhul Sfânt. Temelia ei este Hristos,
Fiul lui Dumnezeu. Credincioşii sunt pietre vii. Biserica este trupul lui
Hristos. Ea este casa care are ca tată pe Dumnezeu; iar credincioşii sunt
„oamenii din casa lui Dumnezeu”. Biserica este Mireasa lui Hristos.
1. „Lucrurile pe care le-ai văzut”. Hristos
în mijlocul aleşilor.
2. „Lucrurile care sunt”: cele şapte
biserici.
3. „Lucrurile care au să fie”: cele
istorisite în capitolele patru până la douâzeci şi doi.
CAPITOLUL II
Efes
– Starea celor şapte biserici era starea bisericilor din vremea apostolului
Ioan. Felul lor de a fi (caracterul lor) nu piere până la răpire. Mersul lor
este tot mai rău, până acolo că se ajunge la lepădarea de credinţă. Efes pe
româneşte înseamnă a da drumul, a o lăsa mai moale. „Îngerul bisericii” adică
slujitorii bisericii. Domnul laudă întâi ce este bun în ea. „Nu poţi să suferi
pe cei răi” înseamnă că în adunare este disciplină. „Ai pus la încercare”
înseamnă puterea de a deosebi pe apostoli. „Dragostea întâi” s-a văzut la
Efeseni când au dat pradă focului cărţile de vrăjitorii la care ţineau mult
(Fapte 19. 19).
Ea se arată în iubirea venirii Domnului
Isus şi în dragostea de fraţi. Părăsind acestea au căzut în dragostea de bani
(1 Timotei 6. 10 urm.). Depărtarea s-a făcut pe nesimţite. Unii se îmbogăţesc,
alţii ajung mari în faţa oamenilor, alţii cad în poftele trupeşti.
Compară-ţi starea de acum cu cea dinainte
ca să vezi dacă ai dat înainte sau ai căzut. Fără pocăinţă nu este îndreptare.
Fii un început nou dacă n-ai făcut un început bun. Mergi cu cercetarea până
acolo de unde ai început abaterea. Mulţi încep să cadă când încep să neglijeze
Cuvântul şi rugăciunea.
Efesenii nu au ascultat şi de aceea a
ajuns o ruină. Adunarea de asemenea.
Nicolaiţii erau „lupii răpitori” de care
vorbeşte apostolul Pavel (Fapte 20. 29). Învăţătura nicolaiţilor constă în
împărţirea Adunării în două: clerici şi laici. Cuvântul grecesc nicao
înseamnă a birui, a răspurna. Nicolaiţii au biruit, adică au izbutit să
aşeze o preoţie (cler), ca în Vechiul Testament. În Noul Testament toţi
credincioşii sunt preoţi pentru Dumnezeu după cum este scris: „Şi voi ca nişte
pietre vii sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfântă, şi
să aduceţi jertfe duhovniceşti plăcute lui Dumnezeu prin Isus Hristos”. „Voi
sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe
care Dumnezeu şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate
ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată” (1 Petru 2. 5 si
9). Nu şcoala, ci naşterea din nou face din noi oameni duhovniceşti, în stare
şi îndreptăţiţi ai sluji lui Dumnezeu.
Biruitorului i se promite să mănânce din
„pomul vieţii”, pom din care n-a putut mânca Adam pentru că a păcătuit.
Istoriceşte, starea bisericii din Efes
ţine până pe la anul 170.
Smirna – înseamnă „amărăciune”. Smirna
miroase frumos dar trebuie sfărâmată. Este biserica persecuţiilor. Domnul Isus
nu află în ea nimic de mustrat. „Cel dintâi” este numit Domnul Isus, fiindcă
prin El s-au făcut toate (Evrei 1). „Cel de pe urmă” este totuna cu cel ce nu
se schimbă. „Cel ce a murit”, deci a trebuit prin moarte, prin care trebuia să
treacă şi buiserica din Smirna; asemenea şi „Cel ce a înviat” că şi ea va
învia.
„Ştiu necazul tău” este o mângâiere
pentru credincioşi.Prin prigoană şi suferinţă se urmăreşte sfinţirea noastră (Evrei 12.6). „Săracii",
fiind jertfiţi de prigonitori.
„Bogat" în altfel, nu ca lumea,
adică bogat în Dumnezeu (Luca 12.21), în credinţă (Iacov 2.5), în fapte bune
(1 Timotei 6.18).
Sinagoga evreiască a aţâţat pe păgâni la
prigoană. Fanatismul religios dă naştere la cea mai rea vrăjmăşie. Sinagoga devenise o sinagogă a Satanei, căci Satana este
„nimicitorul". Evreii erau bine priviţi
de păgâni pentru isprava aceasta.
„Nu te teme" este cuvântul Domnului în vreme de prigoana.
De la împăratul Nerone şi până la 310 se numără 10
prigoane. „Zece zile" însemnează
deci zece prigoane; nu mai mult.
„Fii credincios până la moarte”... este un
cuvânt care se găseşte de multe ori
scris în catacombe. Priviţi la
cunună!
„A doua moarte este osâda de veci. Este o moarte a trupului, este o
moarte a duhului (spirituală) şi este o
moarte veşnică (iazul de foc, moartea a doua).
Pergam. — Pergam
însemnează cetate pe înălţime. (Gamos
pe greceşte este
căsătorie, legătură). Este biserica din vremea împăratului
Constantin cel Mare. Creştinismul a devenit atunci religie de stat. Biserica a
fost aşezată pe un scaun înalt, pe scaun de cinste, pe scaunul lumii, al cărei
dumnezeu este Satan. Ea a renunţat la aşteptarea venirii Domnului Isus şi a crezut
că a aflat împărăţia pe pământ. A ajuns să aibă clădiri impunătoare. Clerul se
îmbracă în haine deosebite de ceilalţi. Episcopii sunt înălţaţi în rang, distinşi.
Sărbători sunt aşezate, multe luate
dela păgâni, dându-li-se un
colorit creştin. De pildă, Crăciunul este alezat la 25 Decembrie, deşi,
pe cât se pare, Domnul Isus s-a născut în Aprilie. Biserica a încetat de a mai
fi mică, dispreţuită, prigonită. Muştarul a ajuns copac. Prigoana a încetat,
dar a încetat şi mărturia. Intrând în legătură (gamos) cu lumea, creştinătatea
a devenit preacurvă.
Abia o rămăşiţă mai este credincioasă.
Antipa (nume care însemnează „împotriva tuturor") este martor credincios.
Balaam a dat lui Balac sfatul să poftească
pe Israel la o sărbătoare idolească, pentru ca Israel să se unească cu
Moabiţii, legătură oprită cu desăvârşire de Dumnezeu. Israel a păcătuit grozav.
În Pergam biserica face legătură cu lumea.
Acum învăţătura Nicolaiţilor este
dominantă. Papalitatea este ieşită tocmai din această legătură. Domnul însă
le declară război.
„Mana
ascunsă" este Domnul Isus. Cei ascunşi cu Hristos în Dumnezeu gustă
această mană.
„Piatra albă" este o
recunoaştere deosebită din partea Domnului. (La vot, „pentru"
era o piatră albă, „contra” era o piatră neagră). „Piatra albă” este o taină între Domnul Isus
şi credincioşi.
„Nume nou”. Adesea Domnul a dat nume noi,
de pildă, lui Avram, Sarei, lui Petru...
Istoriceşte, aceasta este starea Bisericii
până pe la anul 600.
Tiatira - Epistola
către biserica din Tiatira este cea mai lungă din aceste şapte epistole.
Istoriceşte, biserica aceasta ocupă perioada cea mai lungă. Este biserica din
evul mediu cel întunecos, romano-catolic, sistemul papal. Chipurile şi icoanele
abundă. Îvăţătura bisericii este pusă mai pe sus de învăţătura Cuvântului
lui Dumnezeu; cu aceasta, biserica şi-luat rolul
de proorociţă. Messa
(liturghia) şi alte rituri capătă o mare însemnătate. Inchiziţia tot atunci
a fost. Aluatul a dospit toată plămădeala. Fiul ii Dumnezeu a fost aproape
înlăturat şi înlocuit cu cultul Maicii Domnului. Faptele sunt puse în primul rând,
nu credinţa care trebue să dea naştere la fapte plăcute lui
Dumnezeu.
Izabela, fiica unui păgân idolatru, influenţează
asupra lui Ahab, care favorizează foarte mult cultul păgân. Izabela este femeia
care a amestecat aluatul. Numiele
de Izabela însemnează „cea castă", „cea curată";
aşa se pretinde catolicismul a fi: biserica adevărată
deşi are în ea atâtea abateri dela Cuvânt.
Roma nu vrea să se pocăiască, De aceea o aşteaptă ce ni se spune în Apocalipsa 17.
deşi are în ea atâtea abateri dela Cuvânt.
Roma nu vrea să se pocăiască, De aceea o aşteaptă ce ni se spune în Apocalipsa 17.
Istoric, starea aceasta este de pe la anul
600
la anul 1520.
CAPITOLUL III
Sardes - Biserica din Sardes reprezintă reforma sau
protestantismul. Ea se aseamănă cu Evreii întorşi din robia Babilonului. Aceia
au fost scăpaţi de unele rele, dar nu de toate. Cuvântul Sardes însemnează „cel
ce scapă sau fuge" sau „cel ce iese". Reforma a fost o luptă mai mult
pentru libertate decât o mişcare curat creştină.
Domnul Isus este numit aici ca având cele
şapte stele şi cele şapte duhuri, adică pe slujitorii Săi, pe care ar vrea să-i
umple cu Duhul Sfânt în vederea slujbei lor.
În general, biserica reformei este o
biserică formalistă, moartă.
A primit însă mult, căci a primit
fundamentele credinţei, adică mântuirea prin credinţă şi Biblia, A lucrat la
răspândirea Bibliei. Reformatorii au înlăturat multe gunoaie, dar n-au ajuns
până la învăţătura despre venirea din nou a Domnului Isus. A început bine,
dar n-a mers departe. A primit mult, dar a rodit puţin.
„Voi veni ca un hoţ". Hoţul îţi fură
ce ai şi vezi după aceea că nu mai ai. Tot aşa la venirea Domnului Isus, cei
care sunt creştini numai cu numele vor vedea că nu au ce li s'a părut că au.
„Câteva nume". Doar câteva! Ochii
Domnului sunt îndreptaţi mereu asupra celor credincioşi.
„Haine albe" sunt haine de
sărbătoare. Ei sunt scrişi în „cartea vieţii". Această carte este cea mai
veche carte (Apoc. 13.8). A fi scris tn ea este o pricină de mare bucurie (Luca
10.20), Cine este scris ea, este cetăţean al cerului.
Istoriceşte, aceasta este starea de la
anul 1520 până la anul 1750.
Filadelfia
- Filadelfia însemnează
pe româneşte „iubirea de
fraţi". Ea este biserica trezirilor din ultimul secol, când Domnul a
ridicat oameni ca Whitefield, Wesley, Finney, Moody ş. a. care au dus în popor
numele Domnului Isus. Ei au pus în centrul lucrării lor numele Domnului Isus,
nu o biserică sau o comunitate oarecare. Cuvântul lui Dumnezeu şi numele
Domnului Isus alcătuesc centrul acestei biserici a trezirilor.
„Cel sfânt" este Cel despărţit de
rău.
„Cel adevărat”. A-L avea pe El
înaintea ochilor noştri însemnează a ne elibera de toate formele şi de toate
rânduielile moarte. Cuvântul Lui, care ne formează, este adevărul.
„Are cheia lui David” adică este moştenitorul
casei lui David (Luca 1.32-33) şi este Domn peste casa Sa. Cine are cheia poate
să intre înăuntru.
Nu găseşte în această biserică nimic de mustrat,
ca şi la biserica din Smirna. Nu că în
ea nu era niciun cusur, dar ea se judecă singură. Ridicată din Sardes ca un om
care începe iarăşi a trăi, deci foarte slăbită, i se încredinţează totuşi
lucruri mari. Uşa Evangheliei este deschisă în China, Japonia, Coreea, India,
Africa. Ea dă pe faţă minciunile care sunt în creştinătate. Vrăjmaşii ei sunt
ruşinaţi. Cei ce se pretindeau credincioşi, se arată a fi prigonitori, dar
tocmai aceasta îi dă pe faţă ca făţarnici.
A
fi iubiţi de Dumnezeu
este partea
noastră cea mai frumoasă.
„Te voi păzi", adică de necazul cel
mare (prin răpirea care este înainte de acel necaz); şi nu numai de necazul cel mare, ci şi de orice
rău (Efeseni 6. 13). El ne
izbăveşte de mânia viitoare (1 Tesal.
1. 10).
„Stâlpul” înfăţişează puterea, necesitatea, podoaba, durabilitatea.
Laodiceea - Această biserică încheie istoria bisericii pe pământ. Biblia numără
şapte epoci (sau veacuri, sau economii, sau dispensaţiuni) şi toate se termină
cu refuzul omului şi cu judecata. Aşa este
şi cu biserica. Caracteristicile Laodiceei se văd lămurit în zilele
noastre. Deci venirea Domnului e foarte
aproape.
„Amin", adică la toate făgăduinţele
lui Dumnezeu (2 Corinteni 1. 20); ele se împlinesc în Domnul Isus.
„Martorul credincios şi adevărat",
care spune întocmai ce a auzit şi ce a văzut.
„Începutul zidirii lui Dumnezeu" însemnează Creatorul celor văzute şi nevăzute, căpetenia noii creaţiuni, a Bisericii.
„Căldicel", adică ceva greţos. Acesta
este sfârşitul părăsirii dragostei dintâi. Biserica ajunge ca poporul evreu în vremea proorocului Ilie (1 Împ.
18.21). Pretenţiile ei sunt mari, dar adevărul este cu totul altul. Se laudă
singură. Vorbeşte numai despre ea; nimic despre Domnul Isus. „Sunt bogat” zice
ea dar nu în Dumnezeu.
„Nu duc lipsă de nimic", deci nu
atârn de nimeni, nici chiar de Dumnezeu.
„Ticălos", aşa este omul neîntors la
Dumnezeu. El se crede liber şi când colo este
rob Satanei şi păcatului. „Nenorocit”.
Ce
mizerie este în inima necredinciosului!
„Cei răi n'au
pace". La moarte, ei se găsesc în mare groaza. Numai în Domnul Isus este adevărata bogăţie,
învelitori (haine) şi doctorie pentru ochi; şi
toate pe de gratis.
În Laodiceea Domnul este afară la uşă, nu
înăuntru. Nu este loc pentru El. Iată starea creştinătăţii de astăzi: fără
Hristos! Ea,mai mult, a ajuns până acolo încât chiar îi este ruşine cu Hristos.
„Voi cina cu EL" însemnează intimitate,
legătură stransă.
Acum Domnul lucrează personal cu
fiecare, nu cu mulţimea.
Este o mare cinste pentru cei dispreţuiţi,
urîţi şi prigoniţi, care au răbdat, să stea cu Domnul Isus pe scaunul Lui de
domnie.
CAPITOLUL IV
Biserica dispare. De acum încolo n'o mai
întâlnim decât în capitolul 19, stih 7: „Mireasa Mielului s'a pregătit". „Lucrurile
care sunt" cuprinse în capitolele 2 şi 3, adică cele şapte biserici, au
trecut. Vin „lucrurile care au să fie după acestea". Cu capitolul 4
începe deci o nouă fază, care arată ce va face Dum•zeu pe pământ după răpirea
Bisericii. Toate sunt rânduite de sus.
„După aceasta", adică după timpul
Bisericii, Biserica este răpită. „O uşă deschisă în cer", deci intrare slobodă
în cer. Domnul Isus este uşa. Cine-L are pe El, intră în cer. Prin sângele Lui
avem intrare slobodă în cer (Evrei 10.19). Răpirea se întemeiază pe aceste
lucruri din Scriptura: loan 14.3; Fapte 1.11; 1 Tesal.
4.13 – 18. Domnul Însuşi va veni. Aceasta venire nu priveşte lumea ci numai pe credincioşii născuţi din nou. Lumea nu va vedea aceasta venire a Domnului; âi va simţi doar câtăva vreme urmările. Arunci „ziua mântuirii" a trecut şi „ziua Domnului cea mare şi înfricoşata” a început. „Uşa harului” s-a închis.
4.13 – 18. Domnul Însuşi va veni. Aceasta venire nu priveşte lumea ci numai pe credincioşii născuţi din nou. Lumea nu va vedea aceasta venire a Domnului; âi va simţi doar câtăva vreme urmările. Arunci „ziua mântuirii" a trecut şi „ziua Domnului cea mare şi înfricoşata” a început. „Uşa harului” s-a închis.
Cine va fi răpit? Oricine este născut din
nou; iar pentru aceasta nu se cere mai mult decât pocăinţa şi credinţa în
jertfa Domnului Isus. „Dacă credem că Isus a murit şi a înviat...", atâta
este deajuns. La 1 Corinteni 15. 52 se arată că toţi credincioşii adormiţi în
Hristos vor fi înviaţi, iar cei în viaţă vor fi schimbaţi deodată. (Asemenea
Romani 8.11). Ce întâlnire va fi atunci acolo sus!
Acolo sus are loc judecata de răsplătire a
credincioşilor răpiţi (2 Corinteni 5.10; Romani 14. 10; Efeseni 6. 8). Este
judecată atunci umblarea noastră în credinţă de când am devenit credincioşi. „Judecata
începe dela casa
lui Dumnezeu". Se judecă
ce n'a fost judecat şi osândit de noi aici: nedreptăţi, neglijenţe,
supărări, lipsa de dragoste, vorbiri de rău, neînţelegeri. Se judecă apoi
lucrarea fiecăruia (1 Corinteni 3. 9 - 15):
cum i-am slujit, cum am dat, cum am făcut vizite. Atunci se împart şi
cununile. Ele sunt în număr de 6:
1. cununa care nu se poate veşteji (1
Corint. 9. 25) şi pe care o primesc alergătorii conştienţi de ţintă (ca la
alergări);
2.
cununa vieţii (Iacov 1. 12), pe care o primesc cei greu
încercaţi, dar statornici şi biruitori în încercări;
3. cununa neprihănirii (2 Timotei 4.
8), pe care o primesc cei ce au arătat credincioşie zi de zi şi au iubit venirea Domnului;
4. cununa de slavă (1 Tesal. 2.19; Filipeni 4. 1),
pe care o primesc câştigătorii de suflete. Pavel ştia că va lua această cunună.
Lucrarea aceasta de câştigare a sufletelor este deosebit de scumpă
Domnului (Luca 19. 10);
5. cununa slavei (1 Petru 5. 4), pe care o pricesc cei
ce au păstorit bine Biserica (Fapte
20.19);
6. cununi de aur sunt puse pe capetele celor 24
bătrâni. care I-au slujit aici cu credinţa
(Apoc. 4. 4).
Cei ce au zidit fân, paie, trestie, nu-s încununaţi.
Focul judecaţii a ars ce părea construcţie.
„O uşă era deschisă în cer", dar
această uşă nu rămâne mereu deschisă.
Nici uşa de la corabia lui Noe
n'a rămas mereu deschisă; iar fecioarele nechibzuite s'au pomenit în faţa unei
uşi închise.
„Glasul dintâi" este glasul Domnului
Isus, care chema pe Ioan în casa de sus, în locul pregătit.
„Am fost răpit în Duhul" înseamnă că
lucrurile trebuiesc privite de sus în jos; altfel, ne încurcăm. Pavel a fost
răpit (2 Corinteni 12.2 - 4).
„Scaunul de domnie" este centrul
cerului; el nu este scaunul de har. După răpire nu mai este Evanghelia
harului, ci Evanghelia împărăţiei. De la scaunul de domnie pornesc judecăţi pe
pământ.
Cel ce şedea pe scaunul de domnie era
îmbrăcat în slavă (iaspis, sardiu).
Cei 24 de bătrâni înfăţişează Biserica
răpită (alţii zic că şi sfinţii Vechiului Testament). În Vechiul Testament erau
24 de cete preoţeşti (Luca 1. 5; 1 Cronici 24). Ei stau pe scaune de domnie,
deci sunt regi (împăraţi). Sfinţii judecă lumea (1 Cor. 6. 2 - 3). „Ei stăteau"
şi se odihneau aproape de Dumnezeu.
Hainele erau albe, pentrucă erau spălate
în sângele Mielului.
Pe capete aveau cununi de aur, pentrucă au
lucrat şi au suferit pe pământ.
Din scaunul de domnie pornesc judecăţi.
Chiar Duhul Sfânt (şapte lămpi de foc) are ţinuta de judecător.
„Marea de sticlă" are asemănare cu
„marea de aramă" dela Templu, care servea ca preoţii sa-şi spele în ea
manile şi picioarele, pentru a intra in locul sfânt.
Acolo,
ea este „asemenea cristalului", deci tare, solidă, căci acolo nu mai este
nevoie de curăţire. „Făpturile vii” sunt heruvimii care păzesc scaunul de
domnie al lui Dumnezeu şi strigă fără încetare: „Sfânt, Sfânt, Sfânt".
Despre ei vorbeşte Ezechiel în capitolele
1 şi 10, cum şi Isaia în capitolul 6. Ei slăvesc pe Creatorul, deci
stau în legătură cu creaţiunea (numărul 4 priveşte creaţiunea). Ochii lor mulţi
însemnează că ei pătrund căile şi judecăţile lui Dumnezeu. Ei slavesc pe
Dumnezeu, dar faţă de oameni au putere de judecată.
Leul înfăţişează puterea, maiestatea;
viţelul, animal de jertfă; omul, înţelepciunea (şi smerenia, ţn întruparea lui
Hristos); vulturul priveşte clar ţinta dela sfârşit şi merge acolo drept şi
sigur.
CAPITOLUL V
„Cartea" de care este vorba aici,
este cartea domniei lui Dumnezeu. El lucrează după planul stabilit de
sfaturile Lui veşnice.
Domnul Isus este adevăratul stăpâni tor al
pământului; şi aceasta, prin răscumpărare. Nimeni altul nu este în stare să-l
stăpânească. Adam a pierdut, prin cădere, acest drept. Cartea este un document pecetluit, ca
un zapis de cumpărare, pe care-l primea cumpărătorul. Acum Satana stăpâneşte
pământul, dar va fi silit prin judecăţi să lase Altuia stăpânirea. „Necazul cel
mare" alcătuieşte punctul
intrai al Apocalipsei (de la capitolul 6 până la capitolul 19).
Ioan a plâns mult. De ce? Să rămână
omenirea mereu sub stăpânirea lui Satan? Să nu mai vină împărăţia fîgîduită?
Să suspine mereu natura după izbăvire?
„Leul a biruit". Domnul lsus a biruit pe cruce (Evrei 2. 14). Se
împlineşte proorocia din Genesa 49. 8 – 10.
„Rădăcina lui David”. Domnul lsus este nu
numai fiul lui David, dar şi rădăcina lui David, din care ies toate, ca să
împlinească făgăduinţele făcufe lui David şi împărăţiei lui.
Toate sistemele politice, economice, filantropice
(de binefaceri), religioase, au fost încercate şi toate au dat faliment. Lumea
merge din rău în mai rău. Dovadă, războiul de faţă (n. ed. 1940). Înarmările de
acum vor fi urmate de alte înarmări şi mai mari, în vederea luptei de la
Armaghedon. Aceasta înseamnă ruina totală a lumii, Dar acest lucru nu este
văzut decât de credincioşi. Scăparea nu este decât în Domnul lsus, care va veni
şi va împăraţi.
„Mielul" (Domnul lsus) stătea în
mijloc acolo sus. „Părea junghiat", deci şi în cer este preamărită jertfa
si învierea Lui. Avea „şapte coarne"; cornul insemnează putere, deci putere desăvârşită, prin care fireşte orice
vrăjmaş, chiar pe Fiara (din Apocalipsa 13), care are 10 coarne.
„Şapte ochi", „şapte duhuri" înseamnă pătrundere
desăvârşită, înţelepciune (Romani 11. 33).
Numai El are dreptul să ia cartea şi să-i
rupă peceţile, pentrucă numai El restabileşte toate.
Acolo în cer este cântată jertfa Lui,
împăcarea. Îngerii cântă şi ei. Heruvimii încep cântarea şi tot ei o sfârşesc.
Adunarea celor răpiţi dă tonul. Toată creaţiunea ia parte la cântare, în
documentul acela pare a fi scrisă răscumpărarea. Ce se cântă în cer, ar trebui cântat
şi pe pământ.
CAPITOLUL VI
Cu acest capitol începe partea simbolică a
Apocalipsei.
Când a fost în sinagoga din Nazaret (Luca
4) şi a citit şi a explicat locul din
Isaia (61. 1 – 2), Domnul Isus s-a oprit la cuvântul „şi
o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru”; iar aceasta a făcut-o intenţionat.
„Anul de îndurare" ţine dela venirea Domnului în trup (după moartea şi
învierea Sa) şi până la răpire. Acest „an" este numit şi „ziua
mântuirii" (2 Corinteni 6. 2). Domnul a închis atunci cartea şi a dat-o
slujitorului. Acum o ia din nou, căci a sosit „ziua de răzbunare".
Domnul este adevăratul stăpân al pământului.
Aici ni se arată cum intră El în stăpânirea pământului. Pentru a face o casă
nouă, trebuesc înlăturate vechile dărâmături. Judecăţile pornesc din cer.
Ruperea peceţilor una după alta înseamnă venirea judecăţilor din cer una după
alta. Tunetul înfricoşează.
Călăreţul pe cal alb nu este Domnul
Isus. În capitolul 19. 11 vedem în adevăr călare pe cal alb, dar acolo este
numit pe nume. Deoarece ceilalţi cai din acest capitol însemnează judecăţi, şi
acest cal alb tot o judecată este. Acest călăreţ este un mare stăpânitor
ridicat din popor, un om al Satanei, având o mare putere. El împărăteşte peste
împărăţia romană restabilită şi este încoronat graţie succeselor lui, deci nu
este din dinastie domnitoare. Este ultima încercare de a se pune capăt haosului
din lame. El nu cucereşte prin război, căci arcul n-are săgeată, ci prin
diplomaţie. El va face o uniune a ţărilor din Europa, un tel de State Unite ale
Europei. Domnia lui va fi de scurtă durată şi sfârşitul lui îngrozitor. După
el, ca împărat vine Domnul Isus, a cărui împărăţie nu va avea sfârşit.
Pacea adusă prin călăreţ va fi de scurtă durată, căci curând începe un război îngrozitor. Apare calul roşu şi călăreţului de
pe el i s-a "dat sabie mare". „Când vor zice: „Pace şl linişte” o
prăpădenie va veni peste ei ca durerile naşterii peste femeia însărcinată şi nu va fi chip de scăpare" (1Tesal. 5. 3). Va fi
revoluţie, anarhie. Din aceste lupte va ieşi probabil federaţia celor 10
împărăţii, în capul cărora va fi Antihrist.
Calul negru. Negru este culoarea doliului, a risteţei. Tristeţe va fi pe toate feţele din pricina foamei. Când toţi bărbaţii sunt luaţi la război, câmpurile rămân necultivate. „Cumpăna" ne duce cu gândul la cartelă. Câmpurile rămânând necultivate, însemnează lipsă de pâine. Dacă acum este lucru greu cu cartela, ce va fi atunci? Cu un dinar abia trăieşte un lucrător într'o zi. Dar familia lui cu ce va trăi? Măslinul şi viţa rodesc dela sine, chiar când nu sunt cultivate.
De aceea se spune că vinul şi untdelemnul nu se vatămă. Aceste două lucruri sunt însă şi articole de lux, ceea ce înseamnă că lipsa va lovi mai ales pe cei săraci; bogaţii îşi vor procura de ale mâncării; nu vor scăpa însă de celelalte judecăţi.
Calul negru. Negru este culoarea doliului, a risteţei. Tristeţe va fi pe toate feţele din pricina foamei. Când toţi bărbaţii sunt luaţi la război, câmpurile rămân necultivate. „Cumpăna" ne duce cu gândul la cartelă. Câmpurile rămânând necultivate, însemnează lipsă de pâine. Dacă acum este lucru greu cu cartela, ce va fi atunci? Cu un dinar abia trăieşte un lucrător într'o zi. Dar familia lui cu ce va trăi? Măslinul şi viţa rodesc dela sine, chiar când nu sunt cultivate.
De aceea se spune că vinul şi untdelemnul nu se vatămă. Aceste două lucruri sunt însă şi articole de lux, ceea ce înseamnă că lipsa va lovi mai ales pe cei săraci; bogaţii îşi vor procura de ale mâncării; nu vor scăpa însă de celelalte judecăţi.
Calul gălbui este moartea. Gălbui
devin frunzele toamna, când cad de
pe pomi. Moartea şi locuinţa morţilor (Hadesul) merg împreună. Moartea seceră trupurile unui sfert din
locuitorii pământului. Hadesul le primeşte în el. Toate cele dinainte: sabia,
foametea, molima, fiarele
câmpului lucrează împreună
(Ezechiel 14. 21). Iată aşteptarea oamenilor! În razboiul trecut 1914 - 1918 mulţi au murit şi de gripă. În viitor vor muri şi mai mulţi: un sfert din locuitorii pământului. Lumea nu va vedea însă nimic din toate acestea şi nu se va pocăi.
va urma
.
(Ezechiel 14. 21). Iată aşteptarea oamenilor! În razboiul trecut 1914 - 1918 mulţi au murit şi de gripă. În viitor vor muri şi mai mulţi: un sfert din locuitorii pământului. Lumea nu va vedea însă nimic din toate acestea şi nu se va pocăi.
va urma
.