TUDOR POPESCU - O carte veche, păstrată senzational: Apocalipsa explicată in duh în 1940

Cea mai clară explicaţie a Apocalipsei. Lămuriri asupra fiarei şi a numarului 666. 

TUDOR POPESCU

  

NOTIŢE ASUPRA APOCALIPSEI

1940

Apocalipsa 1. 3  “Ferice de cine citeşte şi de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii şi păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!”

Ediţie electronică îngrijită de Constantin Aninoiu

2013

PREFAŢĂ

     Sunt câţiva ani de când mi-a intrat în mână cartea lui G R Brinke, un elveţian, intitulată „Schiţe asupra Apocaliopsei”. Am găsit că este o carte bună şi mi-am luat din ea unele notiţe.

     În felul acesta m-am pomenit făcând un rezumat al acelei cărţi. Acest rezumat a fost citit şi de alţii, care şi-au arătat dorinţa de a-l vedea tipărit ca să poată fi de folos la cât mai mulţi.

     Negreşit, paginile care urmează presupun la cititorul lor oarecare cunoştinţă a Apocalipsei. Lămuririle din ele sunt foarte scurte, aproape ca nişte adnotări. Cititorul va sta cu Biblia ăntr-o mână şi cu această broşură în cealaltă şi va citi un capitol din Biblie şi apoi unul de aici. Se înţelege de la sine că nu trebuie să fie un cititor grăbit.

     Se ştie că Apocalipsa este înţeleasă în multe feluri, înţelesurile din această broşură mi se par cele mai simple şi mai potrivite cu întreaga Scriptură.

     Mulţi se feresc de Apocalipsă, pe motiv că n-o înţeleg. Cei ce vor citi însă această broşură, nu vor mai vorbi aşa. Cei ce iubesc Cuvântul lui Dumnezeu se vor bucura că au dat peste această broşură. De aceasta sunt sigur. Ea ajută pe cititorii săi să lase din neştiinţa în care se află cei mai mulţi cu privire la Apocalipsă şi din harababură părerilor greşite răspândite în creştinătate cu privire la viitor.

     Da, Apocalipsa ne spune ce va aduce viitorul, grozăvii mari pentru necredincioşi şi mângâieri nespus de mari pentru credincioşi. Preamărit să fie Dumnezeu care nu ne-a lăsat în necunoştinţă, ci ne-a descoperit gândurile Sale în Cuvântul Său.

APOCALIPSA

CAPITOLUL 1

     Cuvântul „Apocalipsă” înseamnă descoperire. Cartea aceasta a Scripturii este scrisă pe la anul 96 d. Hr. de către Ioan Evanghelistul. Ea este numită „descoperirea lui Isus Hristos”, deci nu este descoperirea apostolului Ioan. Este cea mai frumoasă carte profetică din Scriptură. Ne descoperă ordinea evenimentelor (în chip cronologic). Este o carte plină de acţiune. Cerul şi pământul se apropie mult unul de altul. Binele şi răul sunt în luptă. În cele din urmă binele biruieşte.

      Cartea este scrisă îndeosebi pentru cei ce sunt „robi ai lui Hristos”; şi pentru acesştia sunt puţini, puţini o înţeleg. Cei mai mulţi nu cercetează şi nu înţeleg pentru că nu sunt „robi ai lui Hristos”. Nici chiar cei ce sunt copii ai lui Dumnezeu, nici aceştia nu sunt toţi „robi ai lui Hristos”.

      Se făgăduieşte fericire celor ce o citesc şi păzesc cele scrise în ea (verset 3), lucru care nu se promite cititorilor altei cărţi a Scripturii. Totuşi aşa de puţini citesc această carte! Noi s-o studiem cu sârguinţă.

     „Asia” în Apocalipsă este capătul de apus al Asiei Mici.

     „Cele şapte biserici” au existat pe vremea apostolului Ioan şi, după felul lor de a fi (caracterul lor), vor exista până la răpire, căci sunt biserici reprezentative sau tipice.

     Când a primit această descoperire, Evanghelistul Ioan era în insula Patmos ca exilat din pricina credinţei.

      „Ne iubeşte” adică mereu.

      „Ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său” este siguranţă pentru credincioşi. Sângele vorbeşte de moarte violentă pe cruce.

      Ca „împăraţi” credincioşii înfăţişează pe Domnul înaintea oamenilor. Ca „preoţi” ei înfăţişează pe oameni înaintea lui Dumnezeu, mijlocind pentru ei. Ca „împăraţi” credincioşii trebuie să domnească asupra inimii lor îndărătnice şi s-o supună ca pe o ţară potrivnică. Ei domneasc asupra lumii, pe care o biruiesc, „pentru că oricine este născut din Dumnezeu , biruieşte lumea” (1 Ioan 5. 4). De asemenea, ei biruiesc pe Satana (1 Ioan 2. 13). Împăraţii însă, o vor avea în viitor. „Dacă răbdăm vom fi şi împăraţi împreună cu El” (2 Timotei 2. 12).

     Domnul Isus este mare preot; credincioşii sunt preoţi: „ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru şi ei vor împărăţi pe pământ” (Apoc. 5. 10). El este „moştenitorul”; credincioşii sunt „împreună moştenitori cu El”. În Vechiul Testament, preoţii aduceau jertfe; da, şi noi aducem jertfe: pe noi înşine (Romani 12. 1), lauda (Evrei 13. 16); în acelaşi timp, suntem despărţiţi de rău şi vestim puterile (virtuţile) Lui.

      „El vine”, adică să judece.

     Credincioşii răpiţi vin împreună cu El (Apoc. 10. 11).

     „Cei ce L-au străpuns” sunt potrivnicii Lui. La prima venire L-au văzut foarte puţini; la a doua venire Îl vor vedea foarte mulţi. Antihrist va fi atunci de faţă cu marea sa armată. Alături de el este prooprocul mincinos cu regii pământului. Israel Îl va vedea: „atunci voi turna peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului un duh de îndurare şi de rugăciune şi îşi vor întoarce privirile spre Mine pe care L-au străpuns. Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul său fiu şi-L vor plânge cu amar, cum plânge cineva pe un întâi născut” (Zaharia 12. 10).

     „Se vor boci” toţi cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos (1 Tesal. 1. 8).

     „Da, amin” este spusa lui Dumnezeu întărind cele spuse, sau spusa credinciosului care zice lui Dumnezeu: Da, Doamne ai dreptate, aşa este.

     „Alfa” este prima litera a alfabetului grecesc; „omega” ultima literă; deci începutul şi sfârşitul.

     Apocalipsa este adresată celor şapte biserici din Asia.

    Ioan îşi zice „fratele”, deşi era apostol.

    „Părtaş” întâi la necaz şi la prigoană, apoi la slavă în Împărăţia care nu se sfârşeşte (Evrei 9. 15; 12. 28).

    Trebuie să fim în Domnul Isus: „Rămâneţi în Mine şi Eu voi rămânea în voi” )Ioan 15. 4) şi în duhul.

     Adunarea sau Biserica este asemănată cu un sfeşnic de aur. Cei ce o alcătuiesc sunt copii ai lumii. Aurul simbolizează curăţia, raritatea, preţiozitatea, durata mare. Domnul Isus este în mijlocul Adunării. Şapte este numărul desăvârşirii. Cu toată diversitatea care este între credincioşi (Biserica), există totuşi o unitate a Duhului.

     Ca om proslăvit, Domnul Isus a intrat în cer. Haina pe care o poartă este haina de judecător. Aici, El este judecătorul Adunării sau Bisericii. Se ştie că judecata începe de la casa lui Dumnezeu; „căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu. Şi dacă începe cu noi, care va fi sfârşitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu!” (1 Petru 4. 17). „Haina lungă” înseamnă demnitate. Brâul este de aur, nu de in ca la preoţii Vechiului Hestament.

     Albul este culoarea biruinţei, a curăţiei, al vârstei.

     Hotărârea (sentinţa) Lui va fi matură, dreaptă şi neschimbată. „Ochii Lui erau ca par afocului”, deci privirea Lui străbate totul. „Arama aprinsă” simbolizează judecata.

     „Vuietul de ape” întrece orice vuiet, deci este foarte puternic.

    „Cele şapte stele” sunt îngerii celor şapte biserici.

     Ei sunt ţinuţi îndeosebi şi preţuiţi. Stelele strălucesc în noapte. Aceasta este datoria slujitorilor Domnului.

     „Sabia” este simbolul pedepsei şi a răzbunării. Şi Cuvântul este sabie.

     „Faţa ca soarele”. Soarele este Domnul Isus căci ceea ce este soarele pentru viaţa din natură aceea este El pentru viaţa de credinţă.

      El este înfricoşat când judecă chiar pentru credincioşii atât mai mult pentru necredincioşi!

      „Cel dintâi şi cel de pe urmă”, adică cel veştnic.

     „Cel viu”, adică acela de unde vine viaţa, deci „Domnul Vieţii”.

     A avea cheile de la o casă înseamnă a fi stăpânul ei. El are „cheia lui David”, deci are o mare împărăţie.

     Biserica sau Adunarea (greceşte Ecclesia) înseamnă cea chemată (de Dumnezeu), cea scoasă (dintre Iudei şi Neamuri). În Biserică diferenţele de neam n-au nici un rol. Hristos este totul. În Vechiul Testament, Biseric anu este amintită. În Evanghelie numai de două ori (Matei 16. 18 şi 18. 17). Ea este o taină care a fost descoperită lui Pavel (Efeseni 3. 2 – 5).

     Cei ce fac parte din Biserică sunt aleşi înainte de întemeierea lumii. Dumnezeu este ziditorul ei. Însă este vorba de arătarea ei în lume, Hristos este arătat ca ziditorul ei. Începutul Bisericii este în ziua Cinzecimii, când s-a pogorât Duhul Sfânt. Temelia ei este Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Credincioşii sunt pietre vii. Biserica este trupul lui Hristos. Ea este casa care are ca tată pe Dumnezeu; iar credincioşii sunt „oamenii din casa lui Dumnezeu”. Biserica este Mireasa lui Hristos.

    1. „Lucrurile pe care le-ai văzut”. Hristos în mijlocul aleşilor.

     2. „Lucrurile care sunt”: cele şapte biserici.

     3. „Lucrurile care au să fie”: cele istorisite în capitolele patru până la douâzeci şi doi.

CAPITOLUL II

     Efes – Starea celor şapte biserici era starea bisericilor din vremea apostolului Ioan. Felul lor de a fi (caracterul lor) nu piere până la răpire. Mersul lor este tot mai rău, până acolo că se ajunge la lepădarea de credinţă. Efes pe româneşte înseamnă a da drumul, a o lăsa mai moale. „Îngerul bisericii” adică slujitorii bisericii. Domnul laudă întâi ce este bun în ea. „Nu poţi să suferi pe cei răi” înseamnă că în adunare este disciplină. „Ai pus la încercare” înseamnă puterea de a deosebi pe apostoli. „Dragostea întâi” s-a văzut la Efeseni când au dat pradă focului cărţile de vrăjitorii la care ţineau mult (Fapte 19. 19).

     Ea se arată în iubirea venirii Domnului Isus şi în dragostea de fraţi. Părăsind acestea au căzut în dragostea de bani (1 Timotei 6. 10 urm.). Depărtarea s-a făcut pe nesimţite. Unii se îmbogăţesc, alţii ajung mari în faţa oamenilor, alţii cad în poftele trupeşti.

     Compară-ţi starea de acum cu cea dinainte ca să vezi dacă ai dat înainte sau ai căzut. Fără pocăinţă nu este îndreptare. Fii un început nou dacă n-ai făcut un început bun. Mergi cu cercetarea până acolo de unde ai început abaterea. Mulţi încep să cadă când încep să neglijeze Cuvântul şi rugăciunea.

     Efesenii nu au ascultat şi de aceea a ajuns o ruină. Adunarea de asemenea.

     Nicolaiţii erau „lupii răpitori” de care vorbeşte apostolul Pavel (Fapte 20. 29). Învăţătura nicolaiţilor constă în împărţirea Adunării în două: clerici şi laici. Cuvântul grecesc nicao înseamnă a birui, a răspurna. Nicolaiţii au biruit, adică au izbutit să aşeze o preoţie (cler), ca în Vechiul Testament. În Noul Testament toţi credincioşii sunt preoţi pentru Dumnezeu după cum este scris: „Şi voi ca nişte pietre vii sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfântă, şi să aduceţi jertfe duhovniceşti plăcute lui Dumnezeu prin Isus Hristos”. „Voi sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată” (1 Petru 2. 5 si 9). Nu şcoala, ci naşterea din nou face din noi oameni duhovniceşti, în stare şi îndreptăţiţi ai sluji lui Dumnezeu.

     Biruitorului i se promite să mănânce din „pomul vieţii”, pom din care n-a putut mânca Adam pentru că a păcătuit.

     Istoriceşte, starea bisericii din Efes ţine până pe la anul 170.

     Smirna – înseamnă „amărăciune”. Smirna miroase frumos dar trebuie sfărâmată. Este biserica persecuţiilor. Domnul Isus nu află în ea nimic de mustrat. „Cel dintâi” este numit Domnul Isus, fiindcă prin El s-au făcut toate (Evrei 1). „Cel de pe urmă” este totuna cu cel ce nu se schimbă. „Cel ce a murit”, deci a trebuit prin moarte, prin care trebuia să treacă şi buiserica din Smirna; asemenea şi „Cel ce a înviat” că şi ea va învia.

      „Ştiu necazul tău” este o mângâiere pentru credincioşi.Prin prigoană şi suferinţă se urmăreşte sfinţirea noastră (Evrei 12.6).   „Săracii", fiind  jertfiţi de prigonitori. „Bogat" în altfel, nu ca lumea, adică bogat în Dumnezeu (Luca 12.21), în credinţă (Iacov 2.5), în fapte   bune   (1 Timotei   6.18).

     Sinagoga evreiască a aţâţat pe păgâni la prigoană. Fanatismul religios dă naştere la cea mai rea vrăjmăşie. Sinagoga devenise o sinagogă a Satanei, căci Satana este „nimicitorul". Evreii erau bine priviţi de păgâni pentru isprava aceasta.

     „Nu te teme" este cuvântul Domnului în vreme de prigoana. De la împăratul Nerone  şi până la 310 se numără 10 prigoane. „Zece zile" însemnează deci zece prigoane; nu mai mult.

     „Fii credincios până la moarte”... este un cuvânt care se găseşte de multe ori scris în catacombe.  Priviţi  la  cunună!

      „A doua moarte este osâda de veci. Este o moarte a trupului, este o moarte a duhului (spirituală) şi este o moarte veşnică (iazul de foc, moartea a doua).

     Pergam. — Pergam însemnează cetate pe înălţime. (Gamos  pe  greceşte  este  căsătorie,  legătură).  Este biserica din vremea împăratului Constantin cel Mare. Creştinismul a devenit atunci religie de stat. Biserica a fost aşezată pe un scaun înalt, pe scaun de cinste, pe scaunul lumii, al cărei dumnezeu este Satan. Ea a renunţat la aşteptarea venirii Domnului Isus şi a cre­zut că a aflat împărăţia pe pământ. A ajuns să aibă clădiri impunătoare. Clerul se îmbracă în haine deo­sebite de ceilalţi. Episcopii sunt înălţaţi în rang, dis­tinşi. Sărbători sunt  aşezate, multe  luate  dela  pă­gâni, dându-li-se un colorit creştin. De pildă, Crăciunul este alezat la 25 Decembrie, deşi, pe cât se pare, Domnul Isus s-a născut în Aprilie. Biserica a încetat de a mai fi mică, dispreţuită, prigonită. Muştarul a ajuns copac. Prigoana a încetat, dar a încetat şi mărturia. Intrând în legătură (gamos) cu lumea, creştină­tatea a devenit preacurvă.

     Abia o rămăşiţă mai este credincioasă. Antipa (nu­me care însemnează „împotriva tuturor") este martor credincios.

     Balaam a dat lui Balac sfatul să poftească pe Israel la o sărbătoare idolească, pentru ca Israel să se unească cu Moabiţii, legătură oprită cu desăvârşire de Dumnezeu. Israel a păcătuit grozav. În Pergam biserica face legătură cu lumea.

     Acum învăţătura Nicolaiţilor este dominantă. Pa­palitatea este ieşită tocmai din această legătură. Dom­nul însă le declară război.

     „Mana ascunsă" este Domnul Isus. Cei ascunşi cu Hristos în Dumnezeu gustă această mană.

     „Piatra albă" este o recunoaştere   deosebită   din partea Domnului. (La vot, „pentru" era o piatră albă, „contra” era o piatră neagră).  „Piatra albă” este o taină între Domnul Isus şi credincioşi.

     „Nume nou”. Adesea Domnul a dat nume noi, de pildă, lui Avram, Sarei, lui Petru...

     Istoriceşte, aceasta este starea Bisericii până pe la anul 600.

     Tiatira - Epistola către biserica din Tiatira este cea mai lungă din aceste şapte epistole. Istoriceşte, biserica aceasta ocupă perioada cea mai lungă. Este biserica din evul mediu cel întunecos, romano-catolic, sistemul papal. Chipurile şi icoanele abundă. Îvăţătura bisericii este pusă mai pe sus de învăţătura  Cuvântului  lui Dumnezeu; cu aceasta, biserica şi-luat  rolul   de  proorociţă.  Messa   (liturghia)  şi alte rituri   capătă o mare însemnătate. Inchiziţia tot atunci a fost. Aluatul a dospit toată plămădeala. Fiul ii Dumnezeu a fost aproape înlăturat şi înlocuit cu cultul Maicii Domnului. Faptele sunt puse în primul rând, nu credinţa care trebue să dea naştere la fapte plăcute  lui  Dumnezeu.

     Izabela, fiica unui păgân idolatru, influenţează asupra lui Ahab, care favorizează foarte mult cultul păgân. Izabela este femeia care a amestecat aluatul. Nu­miele   de   Izabela  însemnează „cea castă", „cea cu­rată"; aşa se pretinde catolicismul a fi: biserica adevărată
deşi are în ea atâtea abateri dela Cuvânt.
     Roma nu vrea să se pocăiască, De aceea o aşteaptă ce ni se spune în Apocalipsa 17.

    Istoric, starea aceasta este de pe la anul 600

la anul 1520.

CAPITOLUL III

Sardes - Biserica din Sardes reprezintă reforma sau protestantismul. Ea se aseamănă cu Evreii întorşi din robia Babilonului. Aceia au fost scăpaţi de unele rele, dar nu de toate. Cuvântul Sardes însemnează „cel ce scapă sau fuge" sau „cel ce iese". Reforma a fost o luptă mai mult pentru libertate decât o miş­care curat creştină.

     Domnul Isus este numit aici ca având cele şapte stele şi cele şapte duhuri, adică pe slujitorii Săi, pe care ar vrea să-i umple cu Duhul Sfânt în vederea slujbei lor.

     În general, biserica reformei este o biserică for­malistă,  moartă.

     A primit însă mult, căci a primit fundamentele cre­dinţei, adică mântuirea prin credinţă şi Biblia, A lucrat la răspândirea Bibliei. Reformatorii au înlă­turat multe gunoaie, dar n-au ajuns până la învăţă­tura despre venirea din nou a Domnului Isus. A în­ceput bine, dar n-a mers departe. A primit mult, dar a rodit puţin.

     „Voi veni ca un hoţ". Hoţul îţi fură ce ai şi vezi după aceea că nu mai ai. Tot aşa la venirea Domnului Isus, cei care sunt creştini numai cu numele vor ve­dea că nu au ce li s'a părut că au.

     „Câteva nume". Doar câteva! Ochii Domnului sunt îndreptaţi mereu asupra celor credincioşi.

     „Haine albe" sunt haine de sărbătoare. Ei sunt scrişi în „cartea vieţii". Această carte este cea mai veche carte (Apoc. 13.8). A fi scris tn ea este o pricină de mare bucurie (Luca 10.20), Cine este scris ea, este cetăţean al cerului.

     Istoriceşte, aceasta este starea de la anul 1520 până la anul 1750.

    Filadelfia -      Filadelfia   însemnează  pe  româneşte „iubirea de fraţi". Ea este biserica trezirilor din ultimul secol, când Domnul a ridicat oameni ca Whitefield, Wesley, Finney, Moody ş. a. care au dus în popor numele Domnului Isus. Ei au pus în centrul lucrării lor numele Domnului Isus, nu o biserică sau o comunitate oarecare. Cuvântul lui Dumnezeu şi nu­mele Domnului Isus alcătuesc centrul acestei bise­rici a trezirilor.

     „Cel sfânt" este Cel despărţit de rău.

     „Cel adevărat^”. A-L avea pe El înaintea ochilor noştri însemnează a ne elibera de toate formele şi de toate rânduielile moarte. Cuvântul Lui, care ne formează, este adevărul.

     „Are cheia lui David” adică este moştenitorul casei lui David (Luca 1.32-33) şi este Domn peste casa Sa. Cine are  cheia poate  să intre  înăuntru.

     Nu găseşte în această biserică nimic de mustrat, ca şi la biserica din  Smirna. Nu că în ea nu era niciun cusur, dar ea se judecă singură. Ridicată din Sardes ca un om care începe iarăşi a trăi, deci foarte slăbită, i se încredinţează totuşi lucruri mari. Uşa Evangheliei este deschisă în China, Japonia, Coreea, India, Africa. Ea dă pe faţă minciunile care sunt în creştinătate. Vrăjmaşii ei sunt ruşinaţi. Cei ce se pre­tindeau credincioşi, se arată a fi prigonitori, dar tocmai aceasta îi dă pe faţă ca făţarnici.

     A  fi  iubiţi  de Dumnezeu  este partea noastră cea mai frumoasă.

     „Te voi păzi", adică de necazul cel mare (prin răpi­rea care este înainte de acel necaz); şi nu numai de necazul cel mare, ci şi de orice rău (Efeseni 6. 13). El ne izbăveşte de mânia   viitoare (1 Tesal. 1. 10).

     „Stâlpul” înfăţişează puterea, necesitatea,   podoaba, durabilitatea.

     Laodiceea - Această biserică încheie istoria bise­ricii pe pământ. Biblia numără şapte epoci (sau veacuri, sau economii, sau dispensaţiuni) şi toate se termină cu refuzul omului şi cu judecata. Aşa este şi cu biserica. Caracteristicile Laodiceei se văd lă­murit în zilele noastre. Deci venirea Domnului e foarte   aproape.

     „Amin", adică la toate făgăduinţele lui Dumnezeu (2 Corinteni 1. 20); ele se împlinesc în Domnul Isus.

     „Martorul credincios şi adevărat", care spune întoc­mai ce a auzit şi ce a văzut.

     „Începutul zidirii lui Dumnezeu" însemnează Crea­torul celor văzute şi nevăzute, căpetenia noii creaţiuni, a Bisericii.

     „Căldicel", adică ceva greţos. Acesta este sfârşitul părăsirii dragostei dintâi. Biserica ajunge ca poporul evreu în vremea proorocului Ilie (1 Împ. 18.21). Pre­tenţiile ei sunt mari, dar adevărul este cu totul altul. Se laudă singură. Vorbeşte numai despre ea; nimic despre Domnul Isus. „Sunt bogat^” zice ea dar nu în Dumnezeu.

     „Nu duc lipsă de nimic", deci nu atârn de nimeni, nici chiar de Dumnezeu.

     „Ticălos", aşa este omul neîntors la Dumnezeu. El se crede liber şi când colo este rob Satanei şi păcatului. „Nenorocit^”.

     Ce  mizerie  este în inima necredinciosului!

     „Cei răi n'au pace". La moarte, ei se găsesc în mare groaza. Numai în Domnul Isus este adevărata bogăţie, învelitori (haine)  şi  doctorie pentru  ochi; şi  toate pe de gratis.

     În Laodiceea Domnul este afară la uşă, nu înăuntru. Nu este loc pentru El. Iată starea creştinătăţii de astăzi: fără Hristos! Ea,mai mult, a ajuns până acolo încât chiar îi este ruşine cu Hristos.

     „Voi cina cu EL" însemnează intimitate, legătură stransă.

     Acum Domnul lucrează personal cu fiecare, nu cu mulţimea.

     Este o mare cinste pentru cei dispreţuiţi, urîţi şi prigoniţi, care au răbdat, să stea cu Domnul Isus pe scaunul Lui de domnie.

CAPITOLUL IV

     Biserica dispare. De acum încolo n'o mai întâlnim decât în capitolul 19, stih 7: „Mireasa Mielului s'a pregătit". „Lucrurile care sunt" cuprinse în capitolele 2 şi 3, adică cele şapte biserici, au trecut. Vin „lu­crurile care au să fie după acestea". Cu capitolul 4 începe deci o nouă fază, care arată ce va face Dum•zeu pe pământ după răpirea Bisericii. Toate sunt rânduite de sus.

     „După aceasta", adică după timpul Bisericii, Bise­rica este răpită. „O uşă deschisă în cer", deci intrare slobodă în cer. Domnul Isus este uşa. Cine-L are pe El, intră în cer. Prin sângele Lui avem intrare slobodă în cer (Evrei 10.19). Răpirea se întemeiază pe aceste lucruri din  Scriptura:  loan 14.3; Fapte 1.11; 1 Tesal.
4.13 – 18. Domnul Însuşi  va veni.  Aceasta  venire nu priveşte lumea ci numai pe credincioşii născuţi  din nou. Lumea nu  va vedea aceasta venire a Domnului; âi va simţi doar câtăva vreme urmările. Arunci „ziua mântuirii" a trecut şi „ziua Domnului cea mare şi în­fricoşata^” a   început.   „Uşa   harului” s-a   închis.

     Cine va fi răpit? Oricine este născut din nou; iar pentru aceasta nu se cere mai mult decât pocăinţa şi credinţa în jertfa Domnului Isus. „Dacă credem că Isus a murit şi a înviat...", atâta este deajuns. La 1 Corinteni 15. 52 se arată că toţi credincioşii adormiţi în Hristos vor fi înviaţi, iar cei în viaţă vor fi schim­baţi deodată. (Asemenea Romani 8.11). Ce întâlnire va fi atunci acolo sus!

     Acolo sus are loc judecata de răsplătire a credin­cioşilor răpiţi (2 Corinteni 5.10; Romani 14. 10; Efeseni 6. 8). Este judecată atunci  umblarea noastră  în credinţă de când am devenit credincioşi. „Judecata începe  dela  casa  lui Dumnezeu".  Se  judecă  ce n'a fost judecat şi osândit de noi aici: nedreptăţi, neglijenţe, supărări, lipsa de dragoste, vorbiri de rău, ne­înţelegeri. Se judecă apoi lucrarea fiecăruia (1 Co­rinteni 3. 9 - 15):  cum i-am slujit,  cum am  dat, cum am făcut vizite. Atunci se împart şi cununile. Ele sunt în număr de 6:

     1. cununa care nu se poate veşteji (1 Corint. 9. 25) şi pe care o primesc alergătorii con­ştienţi de ţintă (ca la alergări);

     2. cununa vieţii (Iacov 1. 12), pe care o primesc cei greu încercaţi, dar sta­tornici şi biruitori în încercări;

     3. cununa neprihănirii (2 Timotei 4. 8), pe care o primesc cei ce au arătat credincioşie  zi de zi şi au  iubit venirea Domnului;

     4. cununa de slavă (1 Tesal. 2.19; Filipeni 4. 1), pe care o primesc câştigătorii de suflete. Pavel ştia că va lua această cunună. Lucrarea aceasta de câştigare a sufletelor este deosebit de   scumpă  Domnului (Luca 19. 10);

     5. cununa slavei (1 Petru 5. 4), pe care o pri­cesc cei ce au păstorit bine Biserica  (Fapte 20.19);

     6. cununi de aur  sunt puse pe capetele celor 24 bătrâni. care I-au slujit aici cu credinţa  (Apoc. 4. 4).

     Cei ce au zidit fân, paie, trestie, nu-s încununaţi. Focul judecaţii a ars ce părea construcţie.

     „O uşă era deschisă în cer", dar această uşă nu rămâne  mereu   deschisă.  Nici uşa  de la corabia lui Noe n'a rămas mereu deschisă; iar fecioarele nechib­zuite s'au pomenit în faţa unei uşi închise.

     „Glasul dintâi" este glasul Domnului Isus, care chema pe Ioan în casa de sus, în locul pregătit.

     „Am fost răpit în Duhul" înseamnă că lucrurile trebuiesc privite de sus în jos; altfel, ne încurcăm. Pavel a fost răpit (2 Corinteni 12.2 - 4).

    „Scaunul de domnie" este centrul cerului; el nu este scaunul de har. După răpire nu mai este Evan­ghelia harului, ci Evanghelia împărăţiei. De la scaunul de domnie pornesc judecăţi pe pământ.

     Cel ce şedea pe scaunul de domnie era îmbrăcat în slavă (iaspis, sardiu).

     Cei 24 de bătrâni înfăţişează Biserica răpită (alţii zic că şi sfinţii Vechiului Testament). În Vechiul Testament erau 24 de cete preoţeşti (Luca 1. 5; 1 Cronici 24). Ei stau pe scaune de domnie, deci sunt regi (împăraţi). Sfinţii judecă lumea (1 Cor. 6. 2 - 3). „Ei stăteau" şi se odih­neau aproape de Dumnezeu.

     Hainele erau albe, pentrucă erau spălate în sângele Mielului.

     Pe capete aveau cununi de aur, pentrucă au lucrat şi au suferit pe pământ.

     Din scaunul de domnie pornesc judecăţi. Chiar Duhul Sfânt (şapte lămpi de foc) are ţinuta de judecător.

     „Marea de sticlă" are asemănare cu „marea de aramă" dela Templu, care servea ca preoţii sa-şi spele în ea manile şi picioarele, pentru a intra in locul sfânt.

 Acolo, ea este „asemenea cristalului", deci tare, solidă, căci acolo nu mai este nevoie de curăţire. „Făpturile vii” sunt heruvimii care păzesc scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi strigă fără încetare: „Sfânt, Sfânt, Sfânt". Despre ei vorbeşte  Ezechiel în  capitolele  1 şi 10, cum şi Isaia în capitolul 6. Ei slăvesc pe Crea­torul, deci stau în legătură cu creaţiunea (numărul 4 priveşte creaţiunea). Ochii lor mulţi însemnează că ei pătrund căile şi judecăţile lui Dumnezeu. Ei slavesc pe Dumnezeu, dar faţă de oameni au putere de judecată.

     Leul înfăţişează puterea, maiestatea; viţelul, animal de jertfă; omul, înţelepciunea (şi smerenia, ţn în­truparea lui Hristos); vulturul priveşte clar ţinta dela sfârşit şi merge acolo drept şi sigur.

CAPITOLUL V

     „Cartea" de care este vorba aici, este cartea dom­niei lui Dumnezeu. El lucrează după planul stabilit de sfaturile  Lui  veşnice.  Domnul   Isus  este  adevăratul stăpâni tor al pământului; şi aceasta, prin răscumpă­rare. Nimeni altul nu este în stare să-l stăpânească. Adam a pierdut, prin cădere, acest drept. Cartea este un document pecetluit, ca un zapis de cumpărare, pe care-l primea cumpărătorul. Acum Satana stăpâneşte pământul, dar va fi silit prin judecăţi să lase Altuia stăpânirea. „Necazul   cel  mare"   alcătuieşte punctul intrai al Apocalipsei (de la capitolul 6 până la ca­pitolul 19).

     Ioan a plâns mult. De ce? Să rămână omenirea me­reu sub stăpânirea lui Satan? Să nu mai vină împărăţia fîgîduită? Să suspine mereu natura după izbăvire?

     „Leul a biruit". Domnul lsus a biruit pe cruce (Evrei 2. 14). Se împlineşte proorocia din Genesa 49. 8 – 10.

     „Rădăcina lui David”. Domnul lsus este nu numai fiul lui David, dar şi rădăcina lui David, din care ies toate, ca să împlinească făgăduinţele făcufe lui David şi împărăţiei lui.

     Toate sistemele politice, economice, filantropice (de binefaceri), religioase, au fost încercate şi toate au dat faliment. Lumea merge din rău în mai rău. Dovadă, războiul de faţă (n. ed. 1940). Înarmările de acum vor fi urmate de alte înarmări şi mai mari, în vederea luptei de la Armaghedon. Aceasta înseamnă ruina totală a lumii, Dar acest lucru nu este văzut decât de credincioşi. Scăparea nu este decât în Domnul lsus, care va veni şi va împăraţi.

     „Mielul" (Domnul lsus) stătea în mijloc acolo sus. „Părea junghiat", deci şi în cer este preamărită jertfa si învierea Lui. Avea „şapte coarne"; cornul insemnează putere,  deci putere desăvârşită, prin care fireşte orice vrăjmaş, chiar pe Fiara (din Apocalipsa 13), care are  10 coarne.

     „Şapte ochi",  „şapte duhuri" înseamnă pătrundere desăvârşită, înţelepciune (Romani   11. 33).

     Numai El are dreptul să ia cartea şi să-i rupă peceţile, pentrucă numai El restabileşte toate.

     Acolo în cer este cântată jertfa Lui, împăcarea. În­gerii cântă şi ei. Heruvimii încep cântarea şi tot ei o sfârşesc. Adunarea celor răpiţi dă tonul. Toată creaţiunea ia parte la cântare, în documentul acela pare a fi   scrisă   răscumpărarea. Ce se cântă în cer, ar trebui  cântat  şi  pe pământ.

CAPITOLUL VI

     Cu acest capitol începe partea simbolică a Apocalipsei.

     Când a fost în sinagoga din Nazaret (Luca 4) şi a citit şi a explicat locul din Isaia (61. 1 –  2), Domnul Isus s-a oprit la cuvântul „şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru”; iar aceasta a făcut-o intenţionat. „Anul de îndurare" ţine dela venirea Domnului în trup (după moartea şi învierea Sa) şi până la răpire. Acest „an" este numit şi „ziua mântuirii" (2 Corinteni 6. 2). Dom­nul a închis atunci cartea şi a dat-o slujitorului. Acum o ia din nou, căci a sosit „ziua de răzbunare".

     Domnul este adevăratul stăpân al pământului. Aici ni se arată cum intră El în stăpânirea pământului. Pentru a face o casă nouă, trebuesc înlăturate ve­chile dărâmături. Judecăţile pornesc din cer. Ruperea peceţilor una după alta înseamnă venirea judecăţilor din cer una după alta. Tunetul înfricoşează.

     Călăreţul pe cal alb nu este Domnul Isus. În capi­tolul 19. 11 vedem în adevăr călare pe cal alb, dar acolo este numit pe nume. Deoarece ceilalţi cai din acest capitol însemnează judecăţi, şi acest cal alb tot o judecată este. Acest călăreţ este un mare stăpânitor ridicat din popor, un om al Satanei, având o mare putere. El împărăteşte peste împărăţia romană resta­bilită şi este încoronat graţie succeselor lui, deci nu este din dinastie domnitoare. Este ultima încercare de a se pune capăt haosului din lame. El nu cucereşte prin război, căci arcul n-are săgeată, ci prin diplomaţie. El va face o uniune a ţărilor din Europa, un tel de State Unite ale Europei. Domnia lui va fi de scurtă durată şi sfârşitul lui îngrozitor. După el, ca împărat vine Domnul Isus, a cărui împărăţie nu va avea sfârşit.

     Pacea adusă prin călăreţ va fi de scurtă durată, căci curând începe un război îngrozitor.      Apare calul roşu şi călăreţului de pe el i s-a "dat sabie mare". „Când vor zice: „Pace şl linişte” o prăpădenie va veni peste ei ca durerile naşterii peste fe­meia  însărcinată şi nu va fi chip de  scăpare" (1Tesal. 5. 3). Va fi revoluţie, anarhie. Din aceste lupte va ieşi probabil federaţia celor 10 împărăţii, în capul cărora va fi Antihrist.
     Calul negru. Negru este culoarea doliului, a risteţei. Tristeţe va fi pe toate feţele din pricina foamei. Când toţi bărbaţii sunt luaţi la război, câmpurile rămân necultivate. „Cumpăna" ne duce cu gândul la cartelă. Câmpurile rămânând necultivate, însemnează lipsă de pâine. Dacă acum este lucru greu cu cartela, ce va fi atunci? Cu un dinar abia trăieşte un lucrător într'o zi. Dar familia lui cu ce va trăi? Măslinul şi viţa rodesc dela sine, chiar când nu sunt cultivate.
De aceea se spune că vinul şi untdelemnul nu se vatămă.  Aceste  două lucruri  sunt însă şi articole de lux, ceea ce înseamnă că lipsa va lovi mai ales pe cei săraci; bogaţii îşi vor procura de ale mâncării; nu vor scăpa  însă   de   celelalte  judecăţi.

     Calul gălbui este moartea. Gălbui devin frunzele toamna,  când  cad  de pe  pomi. Moartea şi locuinţa morţilor (Hadesul)  merg împreună.  Moartea seceră trupurile unui sfert din locuitorii pământului. Hadesul le primeşte în el. Toate cele dinainte: sabia, foametea,   molima,   fiarele   câmpului   lucrează împreună
(Ezechiel 14. 21).   Iată  aşteptarea oamenilor! În  razboiul  trecut  1914 - 1918 mulţi au murit şi  de gripă. În viitor vor muri şi mai mulţi: un sfert din locuitorii pământului. Lumea nu va vedea însă nimic din toate acestea şi nu se va pocăi.

   va urma




.