NAŞTEREA DE SUS

          Tolstoi spunea: „Dacă este vorba să scrii, s-o faci numai dacă nu poţi să nu scrii”. Împlinesc această condiţie. Nu pot să nu scriu despre Isus pe care-L iubesc. De aceea scriu.

          Nu-mi închipui că a-şi putea scrie despre El cum se cuvine. Şi cuvintele celui mai iscusit scriitor pot numai să învăluiască în ceaţă frumuseţea Lui. El este soare şi va străbate prin ceaţa cuvintelor noastre neputincioase dar din dragoste aşternute pe hârtie şi va umple lumea de lumină.

          Renan spunea: „Religia nu-i o invenţie a omului luminat, nici o eroare a omului ignorant. Omul este o fiinţă religioasă, după cum este o fiinţă inteligentă”. Experienţa noastră contrazice afirmaţia lui Renan. Există oameni care nu au ochi pentru ce-i înalt şi nobil, după cum porcul nu are ochi pentru stele. Există oameni care nu au deloc simţământ religios. Există alţi oameni care resping Biblia dintru început, fără să aibă habar de ceea ce conţine. Unul dintre aceştia îşi batu joc în tren de Sfânta Scriptură pe care pretindea că o cunoaşte . fu întrebat de cineva: „Dar despre cartea Ioachim din Biblie ce părere aveţi?” El răspunse: „Şi ea-i plină de prostii!” Ori cartea Ioachim nici nu există în Biblie. Cam aşa arată criticii Bibliei. Alţii iarăşi citesc Biblia sau alte cărţi religioase în joacă. Scrisul lor nu-i o luptă pentru câştigarea de suflete. Poţi aduce un cal la apă, dar nu-l poţi face să bea dacă nu-i însetat. Aşa, oamenii pot citi literatură religioasă, dar dacă nu-s însetaţi după neprihănire nu le va folosi.

          Nu scriu pentru aceştia ci pentru sufletele deschise faţă de adevăr. Ei înţeleg valoarea Bibliei şi a tâlcuirilor ei.

          Kant scria unui prieten: „Faceţi bine şi vă căutaţi singura liniştire în Evanghelie, căci e izvorul nesecat a tot adevărul, care după ce raţiunea a terminat, nu poate fi găsit nicăieri în altă parte.”

          Goethe scria: „fiecare generaţie va întineri prin Biblie. Măsura pentru viaţa şi puterea unui popor va fi atitudinea lui faţă de Biblie. Cu cât secolele vor înainta în cultură, cu atât mai mult Biblia va fi folosită ca mijloc de educaţie, dacă nu de deştepţi, atunci de cei înţelepţi.”

          Puterea biruitoare de păcat a Bibliei este recunoscută şi de adversarii ei prin faptul că ei se aşteaptă de la orice om care ascultă de ea să nu mintă, să nu înşele, să nu fure, să nu se îmbete, să nu desfrâneze şi că numesc făţarnici pe cei care continua totuşi cu asemenea fapte, deşi citesc Biblia.

          Civilizaţia modernă se datorează în mare parte Bibliei. Un ateu veni să propovăduiască ateismul în insulele Fidji, locuită altădată de canibali. Când sfârşi, se sculă un creştin şi-i spuse: „Mulţumeşte Dumnezeului în care nu crezi că înainte a venit unul să ne propovăduiască existenţa lui Dumnezeu, căci dacă veneai dumneata întâi te mâncam de viu.”

          Sfântul Ambrozie spunea creştinilor: „Cupa înţelepciunii este în mâinile voastre. Această cupă este Vechiul şi Noul Testament. Bea din ea căci bei pe Cristos! Bea cuvântul celor două testamente!”

          Limba Germană a fost formată de Biblie. La multe popoare limba a fost formată de Biblie şi Biblia a fost prima carte scrisă.

          Cu înţelegere pentru valoarea excepţională a Bibliei, să ne aprofundăm în pasajul din Ioan 3: 1-13 în care ni se redă convorbirea dintre Domnul Isus şi Nicodim cu privire la naşterea din nou (de sus).

          Ca şi în alte capitole ale lucrării noastre, noi vom vorbi despre mesajul lui Isus în limbaj modern. Numai aşa poţi fi fidel faţă de ce vrea Isus. Limbajul de acum două mii de ani nu mai are astăzi aleaşi răsunet în inimi. Vrând ca ascultătorul de astăzi să reacţioneze în acord cu intenţiile lui Isus noi trebuie să-i vorbim în limba lui.

          Nu avem pretenţia că epuizăm subiectul. Scripturile sunt atât de adânci încât nu-i de mirare că ni se dă viaţă veşnică pentru a le cunoaşte aprofundat. Vom pune doar primele jaloane.

          Mai sunte, datori a trage luarea aminte a cititorilor că izvorul cunoaşterii lumilor superioare nu sunt versetele biblice, nici tâlcuirea lor, ci propria noastră ridicare în lumea de deasupra simţurilor. Dacă compari apoi ceea ce ai trăit tu însuţi acolo cu cuvintele Evangheliei, începi să pricepi.

          Fără de experienţa aceasta proprie, cei ce disecă „ştiinţific” textele biblice se aseamănă cu cu copiii care suferă de patima de a-şi sparge jucăriile care le-ar putea aduce bucurie.

          Înainte de a trece la cele ce ne învaţă Isus, se cuvine să spunem şi un cuvânt de recunoştinţă pentru Ioan Evanghelistul. Nici convorbirile cele mai adânci nu ar fi rămas dacă papirusurile ar fi tăcut, şi „chartas sileant”. Vor fi existat multe Elene şi multe Troie, dar nu au avut parte de un Homer. Cine ştie câţi Soctraţi n-au avut parte de un Platon ca să le strângă gândurile şi de aceea au rămas necunoscuţi. Isus are meritele sale pentru că a gândit şi a acţionat Dumnezeieşte. Noi însă nu uităm că gândirea Lui înalţă şi Jertfa Lui nobilă ar fi trecut fără folos dacă nu ar fi fost un Ioan şi alţii ca el, care să-şi dea osteneala de a le păstra amintirea.

         

După izgonirea vânzătorilor.

          Întrevederea dintre Isus şi Nicodim ne este relatată de Evanghelistul Ioan după episodul izgonirii vânzătorilor din Templu. Episodul acesta trebuie să fi făcut o mare impresie. Oricare altul, dacă ar fi voit să întreprindă o asemenea acţiune, ar fi organizat-o. Isus a săvârşit fapta izgonirii de unul singur.

          Făcuse impresie fapta, dar a stârnit desigur şi nedumeriri. Cel care învăţa că „oricine scoate sabia, de sabie va muri” ridică biciu? Nu se gândea ce reacţiune va stârni împotriva Lui, că va putea ajunge şi El un biciuit?

          Apoi cuvintele spuse de Isus cu acest prilej stârneau nedumerire. Ucenicii Săi spuneau despre El că râvna pentru casa Lui îl mămâncă, iar El spunea evreilor: „Stricţi templul acesta!” Nimeni nu înţelesese cuvintele lui Isus. Irod luase mai întâi Ierusalimul cu asalt, cu care ocazie au ars unele ziduri ale Templului vechi, după care el reconstruieşte templul (după cum şi creştinii mereu distrug biserici în războaie duse de ei, apoi strâng bani ca să le reclădească). Dar Isus la ce se va fi referit spunând: „stricaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica?” Evreii îi ceruseră să facă un semn imediat. El a răspuns printr-o declaraţie de neînţeles, plină de echivoc. Evreii nici nu i-au mai răspuns, socotind cuvântul Său mai curând absurd decât hulitor. Şi Isus pleacă dintre ei fără a-i lămuri.

          Toate acestea trebuie sî-i fi dat mult de gândit şi lui Nicodim şi altora.

         

Isus şi cei ce cred în numele Lui.

          Impresia a fost mare. Pentru mulţi miracolul de la Cana şi izgonirea vânzătorilor au fost semne destule. De aceea Ioan scrie: „Pe când era isus în Ierusalim, la praznicul paătelor, mulţi au crezut în numele Lui căci vedeau semnele pe care le făcea.” La fel scrie în capitolul 6, versetul 2: „O mare gloată mergea după El, pentru că vedea semnele pe care le făcea cu cei bolnavi.” În Ioan 7: 31 „mulţi din norod au crezut în El şi ziceau: când va veni Cristosul va face mai multe semne decât a făcut omul acesta.”

          Numai că credinţa aceasta era teoretică. Ei credeau în semne, dar nu credeau celui ce le făcea.

          De aceea Isus nu se încredea (în original „nu credea”) în ei. Isus este foarte prudent înainte de a se încrede în cineva. El nu crede ăn convertiri uşoare.

          Şi neavând încredere în oamenii aceştia, Isus nu le-a putut încredinţa nici secretele persoanei şi doctrinei sale. Cum tu nu încredinţezi oricui taina treburilor şi familiei tale, nici Dumnezeu nu încredinţează tainele Împărăţiei decât celor în care are încredere.

          Mulţi au crezut în Isus, dar Isus nu credea în ei. Situaţia este şi azi aceeaşi. Multora le place de Dumnezeu. Rămâne însă deschisă întrebarea dacă lui Dumnezeu îi place de ei. Apostolul Pavel scrie în Romani 7: 14 – 8: 8 „Eu sunt pământesc... după omul dinăuntru îmi place legea lui Dumnezeu... cei ce sunt pământeşti nu pot să placă lui Dumnezeu.”

          Să crezi şi să te încrezi tu în Dumnezeu, este lucru relativ uşor. Dar mai greu şi important este să dobândeşti tu încrederea lui Dumnezeu. „Dacă nu are încredere nici în slujitorii Săi, dacă găseşte greşeli chiar la îngerii Săi, cu cât mai mult la cei ce locuiesc in case de lut, care îşi trag obârşia în ţărână şi pot fi zdrobiţi ca un vierme.” (Iov 4: 18-19)

          Isus nu credea în ei pentru că îi cunoştea pe toţi. Isus este Dumnezeu, ori Dumnezeu îi cunoaşte pe oameni. Îi ştie când stau jos şi când se culcă, şi ştie toate căile lor. Nu le ajunge cuvântul pe limbă şi Dumnezeu îl cunoaşte în totul. Este o ştiinţă înaltă mai presus de puterile omeneşti. Este prea înaltă ca să o poţi prinde. (Ps. 139)

          Isus nu avea trebuinţă să-i facă cineva mărturisiri despre nici un om, fiindcă El însuşi ştia ce este în om. (Ioan 2: 25) În Ezechiel 11: 5 Dumnezeu spune: „Eu ştiu foarte bine ce vă vine în gând”. Oamenii nu ştiu ce este în semenul lor. Isus, fără a neglija mijoacele normale de informare (Ioan 4: 1), avea o intuiţie pentru ceea ce se petrece în alţii. Ştia că, la urma urmei, fire omenească a fiecăruia nu-i decât carne neputincioasă şi că le trebuie tuturora naştere din nou. De aceea discuţia care urmează:

O vizită în noapte.

          „Între farisei era un om cu numele Nicodim, un fruntaş al iudeilor. Ioan este singurul Evanghelist care vorbeşte de Nicodim: „acesta a venit la Isus noaptea.” De ştiut nu ştim, putem numai presupune de ce Nicodim va fi venit noaptea. Explicaţia cea mai plauzibilă este că l-a mânat nerăbdarea de a auzi cât mai grabnic Cuvântul lui Dumnezeu. Ce să mai aştepte până dimineaţa, că tot nu i se lipeşte geană de geană în noaptea asta! El porneşte cu noaptea în cap la Cel pe care-L ştie a fi un soare, soarele neprihănirii, a cărui strălucire poţi s-o ai şi-n întuneric. El ştie că o clipă în tovărăşie cu Cel Sfânt clădeşte o corabie cu care poţi trece marea vieţii. Nimic nu curăţeşte mai mult ca tovărăşia bună. Ea trezeşte în noi tot ce-i mai bun, pe când tovărăşia rea deschide rănile vechilor păcate de care ne curăţisem. El vrea să trăiască o noapte în tovărăşia Celui mai bun.

          Că acesta este motivul care-l mâna la Isus noaptea deducem din faptul că pasajul respectiv din Evanghelie are, în original, următorul text: „Isus nu credea în ei pentru că îi cunoştea pe toţi ... dar între farisei era un om cu numele de Nicodim.” Cuvântul „dar” care lipseşte, din păcate, din traducerile noastre îl contrastează în chip favorabil pe Nicodim cu cei nevrednici de încrederea lui Isus.

          Oh, de ar fi mai multe suflete de acestea care nu aşteaptă dimineaţa ca să ducă convorbiri spirituale. Cât de des sunt treziţi din somn medicii buni şi cât de rar pastorii! Asta ne arată cât de puţină grijă au oamenii de sufletele lor.

          Numai că motive absolut pure nu există la oameni. În om există totdeauna un amestec. Dacă motivul determinant al venirii lui Nicodim noaptea era setea de a auzi Cuvântul lui Dumnezeu, nu-i exclus să fi fost în asta şi un pic de calcul, cum este în fiecare dintre noi. El voia să-I aducă lui Isus un omagiu personal şi supunere, dar ar fi vrut să fie scuzat de obligaţia de a face o mărturisire publică a faptului că-i ucenic. Dacă avem în vedere poziţia înaltă a lui Nicodim, e firesc să presupunem că el spera ca Isus să facă pentru el o excepţie, date fiind serviciile pe care va fi fost în stare să le aducă. El va putea să facă să progreseze cauza în casele influente; lucrând cu prudenţă el putea face ca Fariseii să se coalizeze cu Hristos pe baza sentimentelor lor comune naţionale şi teocratice. El putea deveni un prieten folositor în metropolă. I-ar folosi siguranţei lui Isus dacă I-ar permite lui Nicodim să devină un membru secret al teocraţiei şi l-ar scuti, până se vor prezenta noi posibilitităţi, de botezul în public. Insistând asupra acestei cereri, Isus ar distruge imediat toată influenţa lui Nicodim în fata autorităţilor din Ierusalim. Astfel de calcule vor fi fost în mintea lui Nicodim.

          Dar, precum vom vedea mai jos, Isus socotea botezul a fi de mare importanţă şi risipeşte gândurile acestea cu cuvintele: „Dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu.”

          Ce contrast între fizionomiile celor doi, Nicodim, deşi animat de o sfântă dorinţă de a deveni ucenic, era încă un om firesc. Nu era născut din nou. Şi faţa omului firesc este întotdeauna respingătoare pentru cel care are ochii duhovniceşti deschişi, căci acesta citeşte pe ea urmele lăsate de îngrijorări, mânii, mândrii, lene şi pofte. Isus, care ştia ce este în om, nu putea să nu citească pe faţa lui Nicodim şi calculele de jos şi un oarecare scepticism ce frâna credinţa începătoare. Faţa lui Isus, dimpotrivă, era faţa omului spiritual, rezultat al nopţilor de rugăciune şi de concentrare. Cum se schimbă peisajul când vântul goneşte norii negri, aşa se schimbă faţa unui om care umblă în învăţătura dragostei şi a adevărului.

          Nicodim îi spune lui Isus: „Învăţătorule, ştiu că eşti un învăţător venit de la Dumnezeu, căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu dacă nu este Dumnezeu cu El.” Nicodim atât ştia despre Isus: că-i învăţător, care-L are pe Dumnezeu cu El. Nicodim nu era născut din nou. Or, omul nenăscut din nou nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu, nici când aceasta stătea în faţa lui întruchipată în mod desăvârşit în Isus din Nazaret. Isus nu va fi răspuns imediat. El va fi tăcut multă vreme. În întrevederi ca aceasta, lucrul principal este să se producă tăcere, pentru ca Dumnezeu să poată vorbi sufletelor.

          Apoi Isus a dat răspunsul, unul din răspunsurile Sale tipice, în care nu discută părerile oamenilor ci stările sufleteşti care îi determină să aibă aceste păreri, ca ei să vadă lipsa de temei raţional al opiniilor lor. El merge de-a dreptul la centru problemei, la falsitatea necesară a gândirii omului care nu are un criteriu al adevărului şi nu a învăţat să gândească drept. Cu opiniile unui astfel de om nu face să ontri în discuţie, cum nu face să discuţi cu bâlbâiala de copil.

          Noi ne putem ocupa numai de ceea ce a răspuns Isus. Esenţialul, tonul cu care a vorbit, nu-l mai ştim. Cât de duios trebuie să fi fost acesta! Un copil s-a lovit. Mama îi spune câteva cuvinte şi durerea i-a trecut. Puterea nu a fost în cuvintele spuse ci în ton. Vocea mamei îi arată copilului că a fost înţeles şi că acum este la adăpost. Cuvintelel lui Isus erau eveniment şi faptă. O astfel de vorbire se capătă tăcând mult. Friso Melzer scria: „Dumnezeu este politicos. El tace când omul vorbeşte. Ca să vorbească El, omul trebuie să tacă.”

Adevărul adevărat despre Dumnezeu.

          „Drept răspuns Isus i-a zis: Adevărat, adevărat îţi spun...”

          Expresia aceasta trebuie s-o poată întrebuinţa cu cuget curat orice predicator şi mărturisitor. Tot ce spune trebuie să provină dintr-un caracter înrădăcinat în adevăr şi trebuie să fie gândit potrivit cu adevărul obiectiv. Întrebuinţând expresia „adevărat, adevărat vă spun” Isus arată că are convingerea de a vorbi Cuvântul lui Dumnezeu. Nu se poate să fii vestitor la Cuvântului fără conştiinţa asta de sine. Luther spunea: „Îmi pun sufletul chezăşie că învăţ şi predic Cuvântul curat al lui Dumnezeu. Sunt dispus să mor pentru asta. Dacă-l crezi te mântui; dacă nu, eşti osândit.”

          Hristos vorbeşte adevărat, adevărat. La El găsim filosofia adevărată. Filologic, expresia aceasta înseamnă „adevărul cel mai înalt”. La evrei superlativul se formează prin repetarea substantivului. „Cântarea cântărilor” – cântarea cea mai frumoasă; „sfânta sfintelor” – locul prea sfânt.

          Cu toată frumuseţea personalităţii Sale, Isus îi vorbeşte lui Nicodim despre Dumnezeu şi Împărăţia sa. Şi cuvântul Dumnezeu rostit de Isus avea un sens cu mult mai adânc decât în gurile oamenilor obişnuiţi.

          În capitolul despre „Ispitirea din pustie” am vorbit pe larg despre noţiunea de Dumnezeu la Isus. Acum putem înainta în cunoasşterea sensului pe care Mântuitorul îl dă acestui cuvânt. Primul lucru pe care-l observi la Isus este că el ştie că Dumnezeu există; în mod obişnuit oamenii n-o ştiu şi dacă cred în El, credinţa lor este foarte şubredă.

          Pitagora spune: „Omul este tatăl zeilor”. Nici altor gânditori raţiunea nu le-a putut spune precis dacă există un Dumnezeu sau nu. Raţiunea cinstită este agnostică. Dar raţiunea omeneaască este raţională numai dacă recunoaşte că se mişcă într-un cerc mic. Răspunsul la întrebările cele mai importante pentru om este dincolo de acest cerc. Dacă credincioşii raţionalişti ar privi la propria lor viaţă şi-ar da seama că şi ei trăiesc în Împărăţia lui Dumnezeu în care nu cred. Vivekananda spune: „Dacă universul nu-i decât o combinaţie întâmplătoare de atomi, de ce să fac bine cuiva?” De ce să existe milă, dreptate, sentimentul solidarităţii? Dacă nu există nădejde, de ce să-mi iubesc fratele şi să nu-i tai gâtul?Dacă nu există nimic superior, dacă nu există libertate ci numai legi severe şi moarte, n-ar trebui să mă gândesc la nimic decât la propria mea fericire. Există azi oameni care susţin că morala se bizuie pe utilitate. De ce fel este utilitatea aceasta? „Să procuri celui mai mare număr posibil cea mai mare fericire posibilă” dacă nu e de folos pentru nimeni. De ce să nu aduc peste cea mai mare mulţime posibilă cea mai mare nenorocire posibilă dacă e de folos pentru mine? Ce vor răspunde utilitariştii la aceasta? Dacă nu există Împărăţia lui Dumnezeu nu există motiv raţional pentru a nu fi egoist. Mi-e de folos a fi egoist. Altruismul nu vine de la raţiune. Ori, şi ateii sunt altruişti. Deci trăiesc şi ei nu din raţiune, ci din Împărăţia lui Dumnezeu.

          La Isus nu există această inconsecvenţă. El ştie că există Dumnezeu căci vine de la El şi trăieşte prin El. Felul acesta de a gândi a lui Isus nu este în contrazicere cu gândirea ştiinţifică. Întrebarea „ce a fost mai întâi, spiritul sau materia?” este o întrebare fără sens. Într-o serie infinită A-B-A-B-A-B poţi să spui tot atât de bine că seria începe cu A ca şi cu B. Religia porneşte de la A, ştiinţa de la B, dar nu există contrazicere. Omul cu gândirea ştiinţifică are posibilitatea de a se convinge de existenţa lui Dumnezeu privind măcar la finalitatea în biologie. Cum se face că pruncul de ţâţă găseşte la naştere lapte în sânul mamei, că găseşte un aliment compet care conţine toate principalele minerale şi organice necesare lui? Ba, laptele acesta îşi modifică compoziţia după trebuinţele copilului în raport cu vârsta acestuia. Cum se face că în embrion se formează organe care vor funcţiona abia mai târziu? Din primele zile ale formării embrionului se formează organe digestive ca ficatul şi pancreasul, care vor funcţiona însă abia după naştere. Se formează glandele sexuale care vor funcţiona abia în perioada pubertăţii şi glandele mamare care vor intra în funcţiune abia după sarcină. Nu-i adevărat că funcţia creează organul, ci organul a fost creat de o fiinţă inteligentă în vederea funcţiunii. Toată această dezvoltare se face fără ştirea fiinţelor vieţuitoare, care nu-şi propun acest scop. Cine este cel care şi-a propus?

          Pentru a forma corpul omului circa cincizeci cde trilioane de celule se dispun cu o regularitate şi ordineperfectă, după un plan, acelaşi pentru toţi oamenii din toate timpurile. Acest plan există în oul fecundat, care conţine în potenţă individul pluricelular întreg, cu toată organizarea sa. Ouăle fecundate ale diferitelor fiinţe vieţuitoare sunt identice ca formă şi compoziţie chimică. Oul omului seamănă pefect cu acela al câinelui şi, totuşi, primul va da naştere unui om iar secundul unui câine. Poţi crede că oul fecundat, această masă microscopică de protoplasmă, este el însuşi artistul care va construi fiinţa vieţuitoare şi gânditoare, sublima capodoperă, pe lângă care toată arta noastră nu-i decât o încercare copilărească? Ovulul nu gândeşte. Cum de poate construi o fiinţă gânditoare? Poate oare o piatră să sculpteze o statuie?

          Eu ştiu că Dumnezeu există din faptul că exist eu. Eu n-aş fi putut exista dacă nu ar fi existat El să mă formeze în pântecul mamei mele. Această siguranţă despre existenţa lui Dumnezeu o avea Isus.

          Şi, în privinţa aceasta, Isus are de partea Sa mari gânditori şi savanţi. Diderot scrie: „Aripa unui fluture şi ochiul unui ţânţar ajung pe cel etern, infinit, atotştiutor şi am fost copleşit de uimire. Am recunoscut urmele paşilor Săi în lumea creată şi am cunoscut în lucrurile create şi în cele mai mici o plinătate de putere, înţelepciune şi desăvârşire de nepătruns.” Toată creaţiunea trăieşte, pluteşte şi se mişcă în Dumnezeu. Isus o ştie şi nu mai avea de întrebat de urma cerului.

          Primul lucru pe care îl băgăm de seamă la Isus este că El Îl ştia pe Dumnezeu existent.

Dumnezeu nelimitat în putere.

          Spurgeon spunea: „Meseria de a face zei este curentă între oameni, în loc de a merge la revelaţie şi de a vedea ce-i Dumnezeu şi a crede cu smerenie, oamenii se aşează şi meditează la ce Dumnezeu ar trebui să fie. Şi, făcând aşa, ei nu-s mai înţelepţi decât omul care face un zeu din lut, lemn ori piatră. Dacă facem un zeu în gândurile noastre, după propriile noastre idei, noi am făcut în esenţă un chip al aceluia cu care nu poate fi comparată nici o făptură, am încercat să înţelegem pe Cel de neînţeles, să-L limităm pe Cel nelimitat. Făcând aşa suntem idolatri, căci am făcut o asemănare cu ce-i în mintea noastră, deci pe pământ şi chiar dacă nu-i un chip material, am călcat porunca întâia şi a doua. Nimeni nu ştie cum este Dumnezeu decât în măsura în care acesta s-a revelat, iar gânduri şi închipuiri care nu se bizuie pe aceasta sunt idolatrie.”

          Isus prin aceasta este valoros, că El ne comunică nu gânduri sau închipuiri pe care El ca om şi le-a făcut despre Dumnezeu, ci că ne revelează pe Tatăl aşa cum L-a cunoscut din veşnicii şi cum i se revela şi acum în viaţa omenească. Avem la Isus noţiunea veridică de Dumnezeu.

          Prin Isus Îl cunoaştem pe Dumnezeu ca fiind practic nelimitat în putere şi bunătate.

          În I Regi 20 ni se povesteşte că sirienii fiind bătuţi de evrei într-o luptă pe care au dat-o împotriva lor în munţi, şi-au spus că Iehova e un Dumnezeu al munţilor iar în văi acesta trebuie să fie neputincios. Bazaţi pe această convingere au atacat pe evrei a doua oară, de această dată în vale, dar au fost bătuţi a doua oară şi mai crunt. Isus ştie că Dumnezeu este nu numai al munţilor, ci şi al văilor. Şi este esenţial pentru credincioşi să-şi ănsuşească această concepţie despre Dumnezeu.

          El nu-i numai Dumnezeul perioadelor trecute din istorie, ci şi Dumnezeu din prezent. Cel care a biruit sub Nero, sub inchiziţie, sub raţionalismul veacului al XIX-lea şi al XX-lea, va birui şi în problemele secolului XXI. Cel care a obţinut victoria în omenirea ignorantă şi analfabetă va birui şi în lumea cu gândire ştiinţifică. Împrejurările schimbă lucrurile, dar nu şi pe Dumnezeu. El nu-i limitat în putere cum îşi închipuiau sirienii. El poate totul în orice loc, în orice timp, în orice împrejurări.

          Se plâng unii oameni că astăzi nu mai avem în biserică