Aruncă pâinea pe ape. Eclesiast 11-1

Eclesiast 11-1

            Tot ce noi considerăm risipă, mai curând sau mai târziu vom vedea că acesta este adevăratul nostru câştig. Nici-o bucurie nu e mai mare ca aceea de a dărui, dar cea mai mare dăruire este cea de sine.

            Eclesiastul ne spune s-o împărţim în şapte şi chiar în 8 părţi căci nu ştim care va rodi. 

            Credem că acest îndemn priveşte toate zilele săptămâni. Acum este perioada celor şapte ani de belşug dar categoric vor urma cei şapte ani de secetă.

            Dacă nu se găsea un Iosif în Egipt, care în toate este o icoană pre închipuitoare a Domnului, Isus în această perioadă de belşug nu s-ar fi strâns nimic. 

            În această primă parte a vieţii trebuie să semănăm, ca să avem ce culege, în a doua parte şi poate pentru eternitate. Poate tocmai de aceea ne spune că după multe zile pâinea aruncată o vom găsii iarăşi.

            Pe lângă aspectul binefacerii, Cuvântul se mai referă şi la propovăduirea Evangheliei unde suntem foarte deficitari, fără să ne fie ruşine deoarece ea este puterea lui Dumnezeu, pentru mântuirea fiecăruia care crede.

„Nu uita” Psalmul 103-2.

Iosif si Faraonul...

 Psalmul 103-2.

Din nefericire uităm ce trebuie să reţinem, şi reţinem ce trebuie să uităm. Dacă Dumnezeu celor ce cred în Fiul Său le uită toate păcatele şi mai mult, există o aşa numită mare a iertării, unde sunt aruncate, iar pe malurile acestei mări se poate vedea de la distanţă inscripţia „pescuitul interzis”, noi de ce nu putem uita ce e rău ca să reţinem ce e bine?

Iosif a fost uitat doi ani de paharnicul faraonului şi dacă acesta nu visa un vis însemnat, în mod sigur era uitat definitiv. „Nu uita nici una in binefacerile Domnului”. Nu cred că Dumnezeu a cerut omului vreodată imposibilul, dacă Dânsul cere înseamnă că se poate.

            Dumnezeu a spus poporului în Deuteronom 6, ca atunci când va mânca şi se va sătura să nu uite pe Domnul, dar proorocul Osea în  cap. 13- 6 spune următoarele cuvinte: „Când au dat de păşune s-au săturat şi când s-au săturat inima li s-a umflat de mândrie şi M-au uitat”.

            La prima mea călătorie în America din 11 septembrie 1998, Domnul Tufeanu Dan de o generozitate extraordinară, care mi-a făcut chemarea, m-a aşteptat la aeroport mi-a dat toate informaţiile posibile, m-a dus în Down-Town, centrul oraşului Chicago, pentru a mă plimba urmând să vină să mă ia la orele 17, dar a uitat având atâtea probleme de rezolvat. Nu aveam telefon, nu aveam agenda, nu puteam decât să mă rog şi după două ore a venit. Îmi lăsase 20 de dolari ca să  mănânc, dar numai doi am dat pe mâncare iar unul l-am dat unui orb negru care la colţul unei Biserici striga de se auzea de la distanţă “I am blind!” -  „Sunt orb!”.

            Nimeni să nu ajungă însă uitat pentru eternitate, căci aceasta este soarta celor ce uită pe Domnul.

            David a trecut pe drumul acesta al uitării acelora cărora le-a făcut mult bine zicând în Ps. 31-12: „Uitat de inimi ca un mort”. Acum uitarea e la modă deoarece cine uită pe Domnul, în mod sigur vor uita orice recunoştinţă faţă de părinţi sau binefăcători.